AVENTURILE PRINTESEI ANISIA - SCHITE

PRINŢESA ANISIA

Copii, aţi auzit despre povestea prinţesei Anisia? Nu ?! atunci luaţi loc şi ascultaţi povestea celei mai înţelepte şi blânde prinţese din câte au existat vreodată.

De unde ştiu eu povestea ei? Mi-a spus-o într-o zi de vară un dragon pe carel-am înt’lnit într-o pădure magică. Era trist, tare trist, darcu fiecare cuvânt pe care-l rostea referitor la ea se înveselea şi întinerea. Iar pădurea devenea mai verde, mai luminoasă şi mai primitoare.

Deci să începem povestea prinţesei Anisia, micuţa şi frumoasa fată care a făcut minuni...

Odată, demult, în ţinuturi îndepărtate trăia un vrăjitor rău ce domnea peste acele ţinuturi. Vrăjitorul acela furase trronul de la un dragon pe care-l intemniţase într-o peşteră din cea mai îndepărtată pădure – Pădurea de Vest, o pădure fermecată în care locuiau zâne, spiriduşi şi multe alte personaje magice care pe vremuri îi ajutaseră pe oameni.

În lumea în care nu demult domnise pacea şi liniştea, oamenii erau supuşi supliciilor, trebuiau să plătească dări împăratului, iar dacă cineva spunea ceva la adresa regelui, era imediat întemniţat.

Dragonul suferea prin suferinţa poporului său. În fiecarezi încerca să scape din acea peşteră, dar vrăjile care-l încătuşaseră în acel loc erau mult prea puternice pentru el. Doar sinceritatea şi inocenţa unui necunoscut i-ar fi putut salva ... aşa spunea profeţia.

Între timp regele murise, dar în locul său venise fiul acestuia, un om mai rau şi mai aprig decât predecesorul său.

După mulţi ani, pe meleagurile acelea s-a aciuat un tânăr fierar. Era tare blând şi săritor, îşi ajuta semenii fără a le cere prea multe în schimb. Tot ceea ce-i era necesar erau mâncarea, o casă în care să locuiască şi un atelier în care să prelucreze fierul şi alte metale. Acest loc îi fusese oferit de către tâmplar, cel ce-i oferise o cameră, un atelier şi tot sprijinul său.

Fierarul Xan, acesta era numele său, hotărâse să sestabilească în aceea cetate. După multe călătorii şi căutări, după ce vizitase multe locuri şi cunoscuse o mulţime de oameni se hotărâse să rămînă acolo. Era ca şi cum o forţă magică îl ţintuia în acel loc şi-i spunea că tot ceea ce căuta, va găsi acolo.

Împreună cu tâmplarul, primul său prieten, deschiseseră un atelier în care fabricau tot felul de obiecte necesare oamenilor din ţinut: piese de mobilier (scaune, mese, paturi ) şi multe altele.

Când a auzit cât de iscusiţi erau cei doi, regele i-a chemat la castlul său şi le-a ordonat ca împreună să-i raranjeze castelul. Le-a cerut, de asemenea, să se folosească de lemnnul din Pădurea de Vest ... pădurea în care era închis Dragonul. După cum v-am mai spus, în acea pădure zânele şi spiriduşii trăiau în armonie. Pădurea era singurul loc în care regele nu-şi putea folosi puterile sale malefice.

Ei bine, sunteţi curioşi să aflaţi ce s-a întâmplat? Poate vă întrebaţi cât mai este până ajungem la Anisia? Poate vă interesează ce s-a întâmplat cu Dragonul? Vreţi să continui povestea?

Aşa cum i-a poruncit regele, Xan a plecat în Pădurea de Vest pentru a lua lemnul necesar lucrului. Ceea ce nu ştia el era ca în acea pădure, copacii trăiau, respirau şi gîndeau asemeni oamenilor. Iar tăierea lor ar fi însemnnat să săvârşească o atrocitate.

El nu ştia nimic despre acea pădure, dar inocenţa şi necunoaşterea lui era puterea care-i va salva pe locuitorii ţinutului Larca, acesta era numele acelui ţinut.

Xan a pătruns în pădure, iar pădurea, singura care cunoştea profeţia, a început să freamăte şi să-şi şoptească minunea. El a ascultat murmurul pădurii şi i s-a părut că-şi aude numele strigat:

- Xan, bine ai venit! Xan, îţi mulţumim!

Nu a înţeles prea bine ce se întâmplă, dar inima sa îi spunea să meargă înainte şi să descopere adevărul. Şi, ca prin minune s-a trezit în faţa unei stânci imense care ascundea jjjjj jjintrarea într-o peşteră. Atunci Xan a şoptit nişte vorbe care-i păreau cunoscute decând vremea, dar pe care credea ca nu le mai aflase niiodată:

„Xanato pre questa porta.... Xanato salve te.... Xanato es tu salvatore.”

Dintr-o dată stânca s-a făcut fărâme şi Xan a pătruns în peşteră. Nu înţelegea nimic din modul în care acţiona .... dar îşi asculta inima. În călătoriile sale, când simţea că-l lasă puterile şi că nu ştie încotro s-o ia, apela la ce mai bună prietenă a sa .... inima. Iar inima sa nu-l înşelase niciodată.

Acum inima sa îi spuse că trebuie să meargă înainte. Ascultîndu-şi inima, Xan îşi lăsă la intrare şi porni în adâncimea peşterii.

Din adâncul peşterii se auzi dintr-o dată un oftat îndelung, urmat de un hohot puternic de râs.

- În sfârşit ... seauzi o voce puternică. Ai venit la mine. Te-am aşteptat multe decenii.

Inima lui Xan tresăltă. Dar nu era spaimă ce simţea el; uşurare şi fericire... işi împlinea destinul.

- Nu, se auzi vocea, destinul tău abia acum începe. Inimă nărăvaşă, abia deacum începe drumul tău.

Peştera s-a luminat, iar în faţa lui Xan a apărut un dragon imens. Inima îi spuse lui Xan să facă o plecăciune în faţa Dragonului. Acesta făcu o plecăciune adâncă şi-i spuse Dragonului:

- Stăpâne, am venit să te servesc.

- Nu sunt stăpânul tău, începând din această clipă suntem fraţi. Inima mea conţine atât binele, cât şi raul. Dar regele m-a prins prin vrăji pe carele-a învăţat de la mine, a fost cel mai bun discipol al meu. – spuse Dragonul oftând. Apoi m-a închis în această peşteră. Eu ştiam că acest lucru urma să se întâmple, darte aşteptam şi pe tine. Şi eu şi întreaga pădure. Este singurul loc în care magia întunecată a regelui şi a fiului său nu poate interveni. Bine ai venit fratele meu.

Dragonul se ridică în sus, puse ghearele la piept, desfăcu pieptul şi-şi scoase inima.

- Inima mea, spuse el, reprezintă binele şi răul. Răul a fostales de împărat, binele ţi-l dau ţie. Ceea ce nu ştiţi voi este că în răul pe care l-a obţinut, am pus o fărâmă din binele rămas în mine, în binele pe care ti-l ofer ţie, am păstrat o parte din răul său. Binele din inima lui se va transmite din generaţie în generaţie .... şi cu fiecare generaţie va fi mai puternic. După cum îţi dai seama, suntem cu toţii fraţi. Şi numai aşa veţi putea învinge răul.

- Îl vom putea învinge? Eu şi cu cine? Spune-mi te rog.

- Ai răbdare, învaţă să ai răbdare.

Apoi cei doi s-au aşezat şi şi-au povestit unul altuia viaţa şi aventurile. Xan i-a povestit Dragonului cum întotdeauna şi-a ascultat inima şi cum inima sa i-a spus că trebuie să ajungă în ţinutul Larca. Inima sa se bucura acum nespus de mult.

Dragonul i-a spus lui Xan să plece, dar să nu taie nici un pom. Magia era acum alături de el; prin magie zânele şi spiriduşii au adus o căruţă plină cu lemne.

Xan plecă acasă şi se puse pe treabă. Ceea ce nu observase era că ţinutul, care până atunci fusese învăluit în întuneric, eraacum cuprins de o lumină mirifică, iar oamenii caretrtăiseră sub povara regelui întunericului, erau acum cuprinşi de speranţă, speranţa că ziua de mîine va fi însorită complet lua naştere în sufletele lor obosite.

Xan era fericit. Simţea speranţa şi fericirea tuturor şi durerea regelui. Regele îşi adună oştirile şi porni spre Pădurea de Vest. Însă întreaga pădure se opuse acestuia, iar regele fu nevoit să se retragă. Trei zile şi trei nopţi a încercatîmpăratul să pătrundă în pădure, dar nu a reuşit. Iar soarele lumina din ce în ce mai puternic. Lumina pătrunzătoare a soarelui îl orbea şi-i distrrugea oştirea. Regele înţelese că erainutil să continue ceea ce începuse aşa că se hotărî să părăsească acel ţinut până când îşi va recăpăta puterile. Aşa că porni cât mai departe. Întunericul, fidelul său prieten îl urmă.

Dintr-o dată împărăţia simţi căldura şi lumina soarelui blând, iar Dragonul îşi făcu apariţia. Le spuse tuturor că noul împărat va fi Xan, străinul care, după cum spunea profeţia, fusese cel ce adusese lumina înapoi.

A fost frumoasă povestea? Nu-i aşa? Cred că vreţi să aflaţi cine a fost prinţesa Anisia? Ei bine, dacă insistaţi, am să vă spun.

Au trecut mulţi ani. Liniştea şi pacea domneau în ţinutul Larca. Regele era blând şi corect, judecata sa era dreaptă şi întotdeauna se baza pe sfaturile prietenului său, Dragonul, şi pe cele ale sfetnicilor săi: zânele şi spiriduşii din pădure.

Xan s-a căsătorit cu fata tîmplarului, alături de care conducea împărăţia în linişte şi pace, reuşind astfel să păstreze vie lumina din sufletele oamenilor, fără a şti însă ca nori negri se apropiau de împărăţia lor. Fiica lor, prinţesa Anisia era blândă, cuminte şi sufletistă, era bucuria tuturor. Îşi iubea semenii şi îi ajuta. Pe Anisia o iubeau toti. Zânele îi făceau în fiecare zi jucării şi hăinuţe noi, oamenii îi aduceau fructe proaspete şi diferite daruri. În fiecare zi tatăl ei îi citea câte o poveste, iar mama îi canta un cantec şi o învăţa câte ceva despre oamenii din regat şi despre cât de important era ca întotdeauna ei să trăiască în pace. Anisia asculta cu plăcere poveştile tatălui ei, cântecele mamei şi mai ales poveţele acesteia. Cei mai buni prieteni ai ei erau un un inorog, Adlis, pe care-l primise in dar de la o zâna, o harpă magica al cărui sunet liniştea pe oricine îl auzea, si un leu, Aslah. Acesti prieteni o insoteau peste tot.

Dragonul se ocupa cu educareamicuşei vrăjitoare, pentru ca, aşa cum Dragonul îi spusese tatălui ei, generaţia viitoare va avea şi mai multă putere, iar puterea sa era mult mai mare şi mai puternică decât cea a oricărei alte vrăjitoare din ţinut. Bunătatea şi frumuseţea sufletului ei sporeau acea magie care renascuse în ea. Prima parte a profeţiei se împlinise.

- Acum am înţeles la cine te-ai referit când ai spus ca noi vom învinge răul. Eu nu am făcut decăt să aduc speranţa în sufletele oamenilor, iar prin aceasta am gonit răul, nu l- am învins.

- Aşa este, fratele meu. Iar acum răul este tot mai puternic. Noul prinţ este mai puternic decâtau fost tatăl şi bunicul său. Dar ai răbdare dragul meu, ai răbdareîn continuare. Binele şi răul se vor contopi, iar inima mea işi va regăsi liniştea. Nimic nu esteceea ce pare. Prinţul este încă supus întunericului, şi nu vede lumina ce-i invadează sufletul. Fiica ta este minunea acestei lumi. Dar greul abia de acum începe. După cum ai observat, întunericul, care s-a aşezat în partea de vest a ţinutului, a început să se apropie denoi. Lupta adevărată abia acum începe. Dar nu te teme. Inima ta încă este fericită. – spuse Dragonul zâmbind.

Anisia crescuse mare. Împlinise deja 16 ani, vârsta la care profeţia avea să se împlinească. Anisia, după cum v-am spus, era o mică vrăjitoare care stăpânea cele patru elemente ale naturii: pământul, aerul, apa şi focul. Nimeni nu avusese o aşa putere până atunci, nici chiar Dragonul.

Dar cum descoperise ea acele puteri? Când avea cam 5 anişori, era asemeni tutror copiilor o fetiţă foarte jucăuşă, careia cel mai mult îi plăcea să stea în grădina de trandafiri a mamei sale şi să le spună poveşti, să le cânte şi să le danseze plantelor. În acea zi a descoperit că o tufă de trandafiri era veştejită, iar nimic din ceea ce încercaseră până atunci nu avusese vreun rezultat: apa părea când prea multă când prea puţină, îngrăşemintele îi făceau mai mult rău. Plângând, Anisia a pus mâna pe pământ şi a spus:

- Vreau să-ţi revii şi să înfloreşti, vreau să fii cel mai frumos trandafir din grădina mea.

Dintr-o dată trandafirul şi-a revenit şi a înflorit. Iar florile lui erau un adevărat curcubeu ce strălucea în faţa micuţei prinţese.

Anisia a fugit la Dragon şi i-a povestit ce i s-a întâmplat. Acesta rugat-o să se găndeasca la o plantă şi să pună mâna pe pământ. În acel loc a răsărit un trandafir si mai frumos decât cel salvat de ea. Dragonul a vrut să vadă dacă are şi alte puteri. I-a cerut să ude plantele, dar fără a lua apă.

- Este imposibil – a răspuns Anisia.

- Nimic nu este imposibil – a spus Dragonul. Gândeşte-te la apă.

Anisia l-a ascultat pe Dragon şi a întins mâna spre trandafir. Din mâna ei a ţâşnit un jet de apă.

Dragonul a luat-o pe Anisia şi a dus-o în castel. A rugat-o să aprindă focul în toate şemineele şi cuptoarele din castel. Anisia şi-a imaginat foc în toate şemineele şi cuptoarele din castel, iar în toate s-a aprins focul. După aceea, la cererea Dragonului, a deschis toate ferestrele iar aerul a pătruns cu putere peste tot.

- Pământ, Apă, Aer, Foc – a spus Anisia. Dintr-o dată Pământul, Apa, Aerul şi Focul i-au răspuns: Da stăpână.

Speriată de ceea ce putea face, Anisia s-a aruncat în braţele Dragonului.

- Nu te teme, i-a spus acesta. Ai puteri mai mari decât mine. Tu eşti aleasa. Acum foloseşte-te de aceste puteri pentru a-ţi ajuta supuşii.

Începând din acel moment Anisia şi-a ajutat semenii foarte mult. A făcut pământul mai rodnic, când era secetă aducea ploaia, le-a adus căldura în case şi făcea ca aerul să fie mai sănătos, iar vântul iernii mai blând. Toate puterile sale erau folosite pentru a-şi ajuta semenii. Din când în când cânta la harpă, iar liniştea şi calmul îi cuprindea pe oameni. Zilele treceau mai uşor atunci când Anisia se implica în viaţa cetăţii. Seninătatea şi inocenţa ei luminau sufletele tuturor din jurul ei.

De cele mai multe ori pleca prin împărăţie împreuna cu Adis şi Aslis, ce-i mai buni şi fideli prieteni ai săi. Popasul final îl făcea în Pădurea de Vest, unde zânele îi spuneau poveşti despre oamenii care trăiseră în acel ţinut. Pe Anisia o fascinau poveştile zânelor, spiriduşilor, cele ale tatălui ei şi ale Dragonului.

Într-o zi, pe cînd ieşea din Pădurea de Vest, Anisia a auzit pomii murmurând:

- Aţi auzit, se apropie întunericul. Prinţul şi-a adunat şi şi-a creat oştiri şi este gata să atace ţinutul Larca.

- Despre cine vorbiţi? – a întrebat Anisia. Tatăl meu este singurul rege, iar predecesorul său a fost izgonit şi magia lui a fost distrusă. Nu este aşa?

- Nu este aşa. – a spus o zână. El a părăsit ţinutul Larca, dar magia lui mai există încă. Întunericul, ce se găseşte dincolo de Pădurea de Vest, este ţinutul său. Iar acum a adunat toate vrăjitoarele, zânele rele şi fiinţele create de el şi se pregăteşte de luptă.

- Cum pot ajunge la el? – a întrebat Anisia.

- De ce vreai să ajungi la el? Încă nu eşti pregătită să te lupţi cu el.

- Nu vreau să mă lupt cu el. Vreau doar să-l cunosc şi să-i vorbesc.

- Eşti atât de inocentă, draga mea. – spuse o zână mai bătrână.

- Nu este nimic - spuse Anisia blând. Tatăl meu m-a învăţat să-mi ascult inima, iar inima mea îmi spune să merg la el. Inima ştie de ce-mi cere acest lucru. Ştiu că va trebui să mă confrunt cu prinţul, dar eu nu vreau ca acest lucru să se întâmple. Sau este necesar să aibă loc acum această confruntare. Oamenii din ţinutul Larca nu vor putea face faţă puterilor sale şi nu-l vor putea înfrunta. Eu, însă, pot. Iar dacă-mi veţi fi alături vom putea împiedica invazia răului. Orice ar fi, sunt pregătită. Aveţi încredere în mine!

- Aşa cum am avut când îţi testai puterile. – a spus un bătrân stejar. Mai ţineţi minte dragilor, a continuat el, cum a fost când era să ne dea foc. Ha, ha, ha, nici nu vreau să mă gândesc la ce ar putea păţi prinţul dacă Anisia va încerca să-şi folosească puterile asupra sa. Va lua foc, va zbura prin aer, va fi înghiţit de pământ, va fi udat ... sărmanul prinţ, va fi distrus. Dar de fapt noi asta vrem, nu-i aşa?!

- Eşti răutăcios cu sărmana fată. – spuse o zână. Acum este mai mare şi este stăpână pe puterile ei. Uite cât de mult şi-a ajutat poporul. Şi pe noi, de altfel. Nu le-a făcut nici un rău. Din contră, şi-a folosit puterile pentru a-i ajuta.

- Am glumit şi eu. – spuse stejarul. Bineînţeles domniţă că avem încredere în tine, şi-ţi vom fi alături. Dar înainte de a acţiona te rugăm să-i vorbeşti Dragonului. El îţi va spune când trebuie să te implici în această luptă.

- Aveţi dreptate, nu trrebuie să acţionez fără a mă consulta cu tatăl meu şi cu Dragonul. Am plecat. La revedere. Şi vă rog să vegheaţi în continuare asupra noastră.

Întorcându-se la castel, Anisia simţi cum spaima pune stăpânirepe inima ei.

- De ceţi-este frică? – îşi întrrebă inima.

- Mi-este frică pentru tine şi pentru cei dragi ţie. – îi răspunse inima.

- Nu are de ce să-ţi fie frică. Vom învinge şi vom anihila răul pentru totdeauna. Să fi sigură deacest lucru.

- Nu este aşa de uşor precum crezi. Mi-este teamă că inocenţa şi ingenuitatea ta vor fi cele ce-ţi vor slăbi puterile.

- Nu te mai gândi până nu discutăm cu tata şi cu Dragonul.

- Bine. – spuse inima liniştindu-se.

Anisia merse mai departe gânditoare. Oamenii din ţinut îşi continuau liniştiţi viaţa, fără a percepe pericolul ce se apropia de ei.

- Oamenii au încredere în voi trei. – îi spuse Adlis. Ei nu percep pericolul, pentru ei viaţa este sigură atâta timp cât voi sunteţi la putere. Şi, după cum ai văzut, ei au încredere deplină în judecata şi puterile tale. Sa fi sigură că noi nu te vom părăsi. Îţi suntem alături pe vecie. Nu-i aşa Aslah?

- Vă mulţumesc, prieteni. – le răspunse Anisia zâmbind.

Ajunsă la castel, Anisia alergă la tatăl său şi-i ceru ca împreună cu Dragonul să se întâlnească în Sala Tronului. Profeţia era pe punctul de a se îndeplini.

- Am fost în Pădurea de Vest şi-am auzit copacii aducând veşti despre războiul care este pe punctul de a începe. Zânele se temeau, animalele îşi căutau locuri în care să se ascundă din calea întunericului. Întunericul se apropie. Prinţul a adunat oştiri, a creat fiinţe care să-i fie fidele până la moarte. Vrea cu orice preţ să-şi recâştige tronul.

- Ştiu. – răspunse Dragonul. Ştiu ce vrea să facă. Numai că tu nu trebuie să i te împotriveşti deocamdată.

- Nu sunt încă pregătită pentru a-l înfrunta?

- Ba eşti, dar confruntarea trtebuie să aibă loc la momentul şi la locul potrivit. Ai răbdare draga mea. Învaţă să ai răbdare.

- Asta înseamnnă că va trebui să-l aşteptăm pe el să facă prima mişcare. Ce se va întâmpla atunci. Va ucide oamenii, copii, va distruge întregul ţinut. Nu putem permite ca oamenii din ţinut să fie ucişi. Deja inima mea se teme. Dacă se va întâmpla acest lucru o parte din mine va fi distrusă şi ea. Suferinţa lor este şi a mea. Ei sunt oamenii mei, ei sunt eu. Fără ei eu sunt un nimeni. Tu trebuie să ma înţelegi, Dragonule. Şi tu ai simţit odată ceea ce simt eu acum? Nu-i aşa? .... Nu-i pot lăsa în calea lui!!! – strigă Anisia cu lacrimi în ochi.

- Nu se va întâmpla acest lucru. Deja oamenii sunt duşi la adăpost în Pădurea deVest. Peştera, care odată a fost celula mea, este acum locul în care oamenii Larcăi îşi vor găsi adăpostul. Iar când prinţul va veni, va găsi o ţară goală şi nu va mai avea pe cine asupri. Atunci noi vom merge în faţa sa, iar tu îl vei înfrunta. Pe el şi pe armatele sale.

- Atunci să ne pregătim.

Oamenii au fost duşi în peşteră. În cetate nu au rămas decât Anisia, regele, Dragonul şi oştenii lor. Pădurea proteja oamenii, iar fiinţele sale le erau de ajutor. Anisia devenisemult mai sigură pe puterile ei. Inocenţa, pe care mulţi o consideraseră o piedică în calea reuşitei sale, începea să pălească. Simţiindu-se, pe zi ce trecea, tot mai puternică, ştiind că sufletul ei este la adăpost, Anisia aştepta confruntarea cu cel ce încă nu înţelesese pentru ce ei doi aveau câte o jumătate din inima Dragonului. Bucata de întuneric din inima Anisiei palpita din ce în ce mai puternic, iar bucata de lumină din inima prinţului îl atrăgea spre ţinutul Larca, dar nu spre a-şi ocupa tronul, nu pentru a se răzbuna, ci spre ceva ce el nu putea înţelege. Ura începea să pălească, dragostea demult pierdută se făcea auzită. Dar el nu era încă pregătit să renunţe la ceea ce fusese învăţat.

Nu a trecut foarte mult timp şi o solie din partea prinţului şi-a făcut apariţia la castel.

- Prinţul meu vă roagă să vă înfăţişaţi în faţa sa, fără arme. – i se adresă acesta regelui, făcând o plecăciune adâncă.

- Dar el de ce nu se prezintă în faţa mea? – întrebă regele. Este în ţara mea, deci trebuie să vină el la mine.

- Nu poate merge mai departe. Pădurea de Vest s-a mărit şi-i împiedică înaintarea. Deocamdată nu vrea să înceapă tăierea copacilor şi distrugerea pădurii. Vă oferă şansa de a renunţa la tron pe cale amiabilă.

- Bine. – răspunse regele. Ne vom prezenta în faţa sa, dar acest lucru nu înseamnă că voi renunţa la tron. Spune-i prinţului că mâine dimineaţă ne vom vedea în tabăra sa.

A doua zi, înainte ca soarele să apară pe cer, regele, Dragonul şi Anisia, care purta armura unui soldat, pentru a nu fi recunoscută de către prinţ, s-au înfăţişat în faţa prinţului.

- Am venit să-mi ocup tronul de drept. – spuse prinţul. Vreau să vă supuneţi mie şi să-mi juraţi credinţă până la moarte.

Gestul de revoltă şi indignare al Anisiei a fost imediat oprit de Dragon.

- De ce crezi că trebuie să fiu supusul tău? – a întrebat regele.

- Pentru că ai fost supusul tatălui meu. – a răspuns prinţul.

- Eu nu am fost supusul tatălui tău. Eu am venit de pe alte meleaguri şi m-am decis să rămân aici şi să-i ajut pe oamenii din ţinutul Larca. Te-ai născut departe de lumea aceasta, nu o cunoşti deloc, nu-i cunoşti obiceiurile.Tu nu ai nici un drept să ceri ceva ce nu ţi-a aparţinut ţie. Ce ştii tu despre noi, în afară de faptul că tatăl tău a domnit cândva în acest ţinut? Ştii cumva cum bunicul tău a ajuns să aibă tronul? Ştii de ce tatăl tău a renunţat cu aşa uşurinţă la tron? Nu!!! Atunci cum îţi permiţi să ceri ceva ce nu este al tău? - a strigat regele.

- Străjeri! Luaţi-i! Întemniţaţi-i! Până la urmă voi începe să distrug această pădure şi vom pătrunde în cetate.

Atunci Dragonul a privit-o pe Anisia. Anisia a înţeles că de acum încolo totul va depinde de ea. Şi-a imaginat cum corturile soldaţilor sunt înghiţite depământ, cum oştenii prinţului sunt prinşi în plante imense şi urcaţi la cer, cum apele au năvălit peste tabără şi cum vântul a ridicat toate zânele, spiriduşii şi fiinţele care au fugit din Pădurea de Vest şi s-au aliat răului. To ce-şi imagina Anisia se realiza.

Inima prinţului începu să simtă teama.

- Prinţe, este cineva aici cu o putere mult mai mare decât a ta. Mai are puţin şi distruge totul în jurul tău. Mai bine renunţă. Dacă nu, vei fi şi tu distrus. – îi spuse aceasta.

- Taci inimă fricoasă! – strigă prinţul. Cine mă poate înfrânge? Bătrtânul rege, Dragonul acesta dcrepit sau oşteanul fricos ce tremură ca varga?

- Bine. Tu vei suferi. Eu mi-am făcut datoria şi te-am avertizat.

Focul cuprinse întreaga tabără, nebunia îi cuprinse pe oştenii prinţului. Vântul înteţea focul, pământul se cutremura, apa năvălea din toate părţile. Era ca şi cum natura se dezşănţuise împotriva Printului. Dintr-o dată pădurea a început să şoptească:

- Se împlineşte profeţia. În sfârşit liniştea se va aşterne pentru totdeauna.

- Ce profeţie? Despre ce vorbiţi? – a întrebat prinţul speriat.

- Inima ta caută o altă inimă. Împreună veţi construi o lume mai bună. Bunicul tău mi-a furat jumătate din inima mea – jumătatea cea întunecată. Dar eu am lăsat acolo un licăr de lumină. Binele! Binele va fi întotdeauna umbrit de rău. Dar aceste două părţi care fac parte din viaţa noastră, a tuturor, vor trebui să înveţe să coexiste. Binele şi răul împreună, în armonie, vor aduce liniştea deplină în ţinutul Larca. Tu şi Anisia, prinţesa ţinutului Larca, puterea de care trebuia să te temi, şi care acum este soldatul cel fricos, voi doi veţi aduce lumina aici. Inima te-a împins aici nu pentru a ocupa un tron, nu pentru a-i distruge pe locuitorii acestui ţinut, ci pentru a crea armonia perfectă. Insă, înainte de toate trebuie să lupţi şi să învingi răul din tine. Ai încredere în inima ta.

Dintr-o dată ploaia începu ... focul se stinse.

- Am venit aici pentru că aşa trebuia. Am vrut să te cunosc acum câteva luni, numai că atunci inima ta era încă cuprinsă de întuneric. Cândva ne-am întâlnit în Pădurea de Vest. Atunci ţi-am spus povestea ţinutului Larc, iar tu mi-ai spus povestea ta. Atunci mi-ai cunoscut prietenii, spiriduşii ţi-au dăruit un fşuir magic care să te ajute să uiţi supărările. Aslah te-a învăţat cum să te lupţi şi cum să-ţi înfrunţi temerile. Adlis te-a dus pe dealurile magice şi te-a prezentat zânelor. A fost una dintre cele mai frumoase zile din viaţa mea. Atunci am jurat că nu vom permite ca o lume atât de magică să fie distrusă. Aminteşte-ţi, te rog. Eu mi-am amintit deja. – a spus Anisia.

- Da.... eram copil şi am întâlnit o zână pe un inorog. Se juca cu puterile ei şi era cât pe ce să dea foc pădurii. I-am spus să fie mai atentă. Am reuşit să o ajut să-şi stăpânească puterile. Apoi am plecat prin pădure şi ne-am jucat toată ziua. Jocuri copilăreşti. – a spus prinţul oftând. Am mers la râu iar acolo am văzut o sală a tronului mare. Pe tronuri stăteau o fată şi un băiat ce aveau chipurile noastre. Împreună îşi ajutau oamenii. Iubirea lor făcea minuni. Am jurat că vom realiza ceea ce ni s-a arătat în acea viziune. Am jurat că ne vom revedea în fiecarezi în acel loc. Am revenit în acel loc în fiecarezi timp depatru ani. Dar nu am mai găsit-o. Am început să cred că totul a fost un vis, şi m-am întors la realitate ... tatăl meu. Am petrecut mai mult timp pe lângă el. El mi-a spus că trebuie să recucerescţinutul Larca. Numai că inima mea continua să-mi amintească de fata din pădure. Dar visul se volatiliza.

- Am revenit şi eu timp de şaisprezece ani. Dar nu te-am mai găsit. Ceva s-a întâmplat. Poate am aşteptat amândoi în locuri diferite. – a spus Anisia. Dar acum sunt aici, dragul meu. Nu renunţa la noi! Suntem mai puternici decât crezi. Suntem mai puternici decât toate aceste lupte. Puterea vine din iubirea care ne-a permis să visăm atâta timp. Vino la mine.

Prinţul a recunoscut-o pe fata din pădure. Atunci amândoi simţiră cum inimile lor bat la fel. Lumina a cuprins întreg ţinutul Larca. Anisia şi Prinţul au pornit spre castel.

Toate temerile au dispărut, viaţa adevărată din ţinutul Larca abia începea.

Ei bine, cam asta mi s-a spus şi mie. Şi i-am văzut. Erau amândoi frumoşi şi tineri. Iar pădurea era mult mai mare şi mai tânără.

Şşşt! - spuse vântul. Copii au adormit.

AVENTURI ÎN GRĂDINA CASEI BUNICILOR - TOAMNA

CĂDEREA FRUNZELOR

Un foşnet uşor se auzea din toţi pomii, iar vântul adia uşor, încercând să nu sperie toate insectele, păsările şi animalele. Frunzele cireşului bătrân s-au trezit amorţite dar încântate de zgomotul care le înconjura. Şi-au întins braţele firave pentru a se dezmorţi şi au început să se pregătească pentru tot ceea ce va urma în acea toamnă, adică plecarea lor. O frunză mai curajoasă s-a desprins din cireş şi a început să plutească uşor, liniştită, lăsându-se purtată de adierea uşoară a vântului de toamnă. Curând, alte frunze au început să plutească lin, învârtindu-se, rotindu-se, dansând vesele şi bucurându-se de ceea ce le oferea sosirea toamnei. Râdeau vesele, iar râsetul lor ce scotea clinchete zglobii a ajuns şi la urechile celor mici.

-          Tudor, ce se aude? întrebă Anisia

-          Cred că pomii au început să îmbătrânească şi adierea vântului îi face să scârţâie.

-          Dar nu este un scârţâit. Mai degrabă par a fi mii de clinchete, ca şi cum sute de copiii ar râde. Dar unde pot fi oare acei copii? Suntem doar noi cinci în grădină.

-          Hei, copilaşi mici şi năzdrăvani! se auziră nişte voci vesele. Suntem noi, frunzele. Ne pregătim de plecare, şi ne bucuram de acest vânt cald care ne plimbă prin aer şi ne ajută să întregim dansul nostru. Deoarece ne simţeam foarte bine, am început să râdem vesele.

-          De fapt am râs atât de tare pentru că ne doream mult de tot să veniţi pentru a ne lua la revedere de la voi şi pentru a vă mulţumi pentru acest an minunat. Sperăm ca aventurile voastre să nu se oprească aici.

-          Mulţumim! Am fost foarte fericiţi cu voi aici. Dar unde veţi pleca?

-          Vom zbura puţin, după care vom cădea pe pământ şi ne vom contopi cu acesta pentru a-l ajuta. Vitaminele noastre ajută pământul să aibă şi el vitamine şi să fie sănătos.

-          Iar acum priviţi-ne cum dansăm! spuse o frunză care se învârtea sub razele călduţe ale soarelui şi se lăsa purtată de vântul tomnatic.

-          Este foarte frumos să pluteşti! spuse o altă frunză.

-          Vă credem. Când am fost fulgi am zburat şi am plutit prin aer. Şi ne-am contopit cu pământul. Şi am simţit măreţia şi viaţa lui.

-          Vreţi să deveniţi şi frunze?

-          Nu credem că se poate acest lucru.

-          Păi după toate prin câte aţi trecut anul acesta, după toată magia pe care aţi trăit-o, tot mai sunteţi sceptici.

-          Ce înseamnă un sceptic, Anisia? Întrebă Luca.

-          Este o persoană neîncrezătoare.

-          Aha. Dar noi credem în magie. De ce spun că suntem sceptici?

-          Pentru că, pentru o clipă, am uitat.

-          Vrem să devenim frunze! Spuseră cei cinci într-un glas, fericiţi că aventurile lor nu se încheiaseră încă.

Dintr-odată s-au trezit ridicaţi în aer şi micşoraţi. Erau tare mici, nici chiar cât fulgii de nea, dar nici cât erau ei obişnuiţi să fie. Erau nişte frunze. Şi au început să zboare, se roteau şi se aruncau în sus, pluteau, îşi întindeau braţele ţi se lăsau purtaţi de fiecare bătaie a vântului. Anisia a început să danseze ca o balerina, făcând piruete după piruete. Se înălţa şi se rotea lăsându-se purtată uşor şi ridicată în sus, la cer, la nori, la soare. După care se avânta şi se arunca înspre pământ, venind cu o viteză uimitoare, făcând piruetă după piruetă şi aruncându-se în vâltoarea aerului tomnatic, speriindu-i pe ceilalţi copii. Şi înainte de a atinge pământul se oprea uşor şi se ridica din nou spre cer, rotindu-se încet şi graţios, asemeni unei dansatoare încântătoare. Fericiţi, şi mai încrezători, ceilalţi pici şi-au luat avânt şi au  pornit în zbor spre cer, încercând salturi cât mai variate şi mai diferite. Şi iar au apărut zânele şi luptătorii galactici, care se luptau să apere această planetă de cei ce vroiau s-o cucerească. Iar cele două zâne se apropiau de fiecare floare, de fiecare plantă, de fiecare pom şi le şopteau  drum bun şi vacanţă liniştită. Pentru că, natura se pregătea de o vacanţă bine meritată.

AVENTURI ÎN GRĂDINA CASEI BUNICILOR - VARA

O plimbare minunată

            Într-o zi de vară Anisia, Tudor, Rareş, Luca şi Mara au plecat împreună cu prietenii lor, Bobiţă  şi Simba în grădină pentru a aduna mere şi pere, şi mai ales pentru a-şi ajuta bunicii la ce trebuia făcut în grădină. Aşa că au pornit toţi şase la o scurtă plimbare prin grădină. Au început să adune mere, şi să facă curat. Merele stricate erau date purceilor, iar merele bune le puneau în coşuri separate pentru a le lua acasă şi a le mânca.

            Câinii alergau fericiţi prin grădină, iar Bobiţă, ca întotdeauna vâna găinile bunicii, dar nu avea nici o şansă să pătrundă la ele, asta din cauza faptului că erau închise într-un ţarc.

-          Haaamm, fir-ar să fie!  spuse Bobiţă supărat. Iar nu am nici o şansă să ajung la ele. Tare m-aş mai înfrupta dintr-o găină mare şi musculoasă.

            Ah, am uitat să vă spun că în acel loc copii înţelegeau tot ce discutau animalele. Aşa că ei au auzit ce a zis Bobiţă, iar Anisia a intervenit imediat:

-          Bobiţă,  de ce faci asta? Vrei să mănânci bătaie? Lasă păsările în pace şi fi băiat cuminte! M-ai înţeles!?

-          Mrrrrr, nu vreau să renunţ la asta. Îmi place să le vânez, şi simt că sunt cel mai puternic atunci când le pot prinde.

-          Dar nu crezi că mai bine ar trebui să te lupţi cu cineva pe măsura ta. Caută un câine mai mare, un lup sau chiar un urs. Păcat că nu mai există dinozauri, cred că ei ar fi fost cei mai potriviţi competitori.  

-          Brrrine, brrrrrrine... dacă aşa vrei tu, am să renunţ. Dar să nu mă spui la nimeni. Da?!

            Copii au pornit mai departe, au adunat toate merele în coşuri şi au decis să pornească într-o nouă expediţie. Şi-au strigat prietenii şi împreună s-au aventurat spre necunoscut. Tudor mergea ţanţoş şi mândru, Anisia cânta şi dansa, Rareş alerga împreună cu Simba. Toţi se simţeau foarte bine. La un moment dat, exact când vroia să pună piciorul jos, Tudor a auzit o voce piţigăiată care spunea:

-          Nu mă călca, te rog nu mă călca! Mai am multă treabă, trebuie să termin de adunat proviziile pentru toamnă. De ce vrei să mă calci? Nu m-ai văzut? Într-adevăr, sunt foarte mică, dar uită-te şi tu pe unde mergi.

-          Dar cine se aude?   întrebă Tudor.

-          Sunt eu, furnicuţa care a reuşit să scape de sub piciorul tău. Uită-te în jos. Mă vezi?

-          Da! Dar ce mică eşti. Hei, Anisia, Rareş, veniţi să vedeţi ce am eu aici!

-          Ce s-a întâmplat, Tudor? a întrebat Rareş.

-          Mi-am făcut o prietenă. Veniţi să o vedeţi.

-          Ce este? a întrebat şi Anisia.

-          Aveţi grijă! a strigat Tudor. Să nu le călcaţi! Sunt nişte furnici aici. Adună provizii pentru iarnă.

-          Ah! Pentru asta ne-ai chemat. Ai uitat că, de câte ori mâncăm ceva în casă, dacă cad câteva firimituri de mâncare pe jos, camera se umple de furnici. Şi sunt şi rele, pentru că de câte ori vreau să iau una în mână, mă pişcă. Sunt nişte insecte rele. Mi-e nu-mi plac.

-          Nu fi rea Anisia. Sunt şi ele mici şi doar aşa se pot apăra.

-          Iartă-mă, fetiţă dragă. Nu am vrut să vă facem rău. Dar noi căutăm mereu mâncare pentru a o aduna pentru iarnă.

-          Este în ordine. Îmi pare rău că am fost aşa de rea. O să avem mai multă grijă cu voi. Nu o să vă mai facem rău. De acum încolo, o să avem grijă pe unde mergem. Pot să vă pun o întrebare?

-          Da, poţi.

-          De ce nu vă înţelegeţi bine cu greierii? Şi de ce i-aţi făcut aşa de răi în acea poezie? Ştiu că ei cântă toată vara, dar oare voi nu vă bucuraţi de cântecul lor. Este atât de liniştitor şi se aude atât de frumos seara. Şi dacă da, revin cu prima întrebare, de ce sunteţi atât de răutăcioase cu ei?

-          Poate pentru că noi muncim toată ziua, iar ei nu fac altceva decât să cânte. Ce ştiu eu? Şi de fapt eu nu am avut vreo altercaţie cu un greier. Într-adevăr, vara mă bucur de cântecul său, dar în rest nimic. Nu ştiu ce fel de poezie învăţaţi voi, dar lucrurile nu stau chiar aşa de rău. Da, există câteva furnici care nu agreează greieri, dar mie şi prietenelor mele ne plac. Mai ai şi alte întrebări?

-          Nu, mulţumesc.  spuse Anisia mulţumită. Aş dori să-mi cer scuze pentru greşelile pe care poate le-am făcut. Încă o dată, mulţumesc. Haideţi băieţi să le lăsăm pe furnicuţe în pace, iar noi să ne continuăm expediţia.

-          La revedere, furnicuţelor. Spor la treabă, şi să aveţi o vară cât mai plăcută.

            În depărtare  câinii lătrau furioşi şi supăraţi. Ce or fi găsit oare. Da, au găsit multe muşuroaie de cârtiţă şi acum căutau cârtiţa supăraţi.

-          Hei, ce s-a întâmplat? – a întrebat Rareş. De ce sunteţi aşa de agitaţi? Simba ce tot faci cu nasul în pământ. Ce ai găsit acolo.

-          Ham, am găsit un muşuroi de cârtiţă. Dar nu o găsesc pe ea. Ham, ce m-am mai enervat. Ham, ham, ham. Ajutaţi-mă, prieteni. Voi de ce lătraţi la acel pom? a strigat Simba supărată.

-          Mrrrrrrrrr, am găsit o ciocănitoare în acel pom. răspunse Bobiţă. Şi vreau să o prind.

-          Măi, dar lăsaţi bietele animale în pace. Nu vă este milă de ele. Vai ce răi v-aţi făcut. Şi nu vedeţi şi voi că biata ciocănitoare are pui acolo. Hai, plecaţi de aici. Ocupaţi-vă de cârtiţă, deocamdată. Atât. Vai, vai. Sunteţi mai neastâmpăraţi decât noi. concluzionă Anisia.

-          Anisia, vino să vezi puii de ciocănitoare. Hai să vezi ce drăguţi sunt. Hai veniţi repede amândoi. strigă Rareş.

-          Hai să mergem, Tudor.

-          Hai.

            Cei trei au reuşit să se urce pe o cutie şi de acolo au privit în scorbura la care până atunci lătraseră Bobiţă şi cu Simba. S-au uitat cu atenţie în scorbură şi au văzut trei puişori de ciocănitoare foarte speriaţi, şi care strigau după mama lor. Dintr-odată ciocănitoarea a venit foarte furioasă şi a încercat să-i atace pe copii. Copiii au început să ţipe speriaţi şi să-i explice că ei nu vroiau să-i facă rău, ei vroiau doar să vadă dacă s-au liniştit după ce Bobiţă, câinele lor i-a atacat.

-          Ne cerem scuze, a spus Anisia. Câinele nostru nu a învăţat încă să respecte animalele care nu sunt ca el. Ne cerem mii de scuze pentru ceea ce a făcut el. Ştim că nu a fost frumos din partea lui. Dar să ştiţi că noi nu vroiam să le facem rău copilaşilor dumneavoastră. Noi vroiam doar să vedem dacă sunt bine.

-          Bine, vă cred. a spus ciocănitoarea. Vă iert. Dar vă rog să aveţi grijă ca animalele voastre să nu-mi mai atace copii.

-          Vă promitem. a spus Tudor. Încă o dată, ne cerem scuze. La revedere.

-          Hai să mergem acasă. a spus Rareş. Mi s-a făcut foame şi vreau să o văd pe mamaie. Mi-au ajuns aventurile pentru ziua de astăzi. Mergem?

-          Da, şi nouă ni s-a făcut foame. – au spus şi ceilalţi doi.

-          Hei prieteni, hai să mergem acasă!

-          Bine, veniiiiiim. Ham, ham.

            Copiii au pornit spre casă mulţumiţi că ziua respectivă a fost cu adevărat minunată. Alergau fericiţi că avuseseră parte de o nouă aventură şi că aveau ce să-i povestească lui mamaie. Abia aşteptau ziua următoare. Erau siguri că fiecare zi va fi o aventură magică. Şi dacă natura nu le mai oferea surprize asemeni celor de astăzi, aveau să-şi facă ei surprize în fiecare zi. Viaţa era o aventură...

SIMBA ŞI PISOIAŞII

            Zilele de primăvară au trecut şi odată cu ele cei patru pisoiaşi au crescut. Natura a înflorit, păsărelele au revenit din ţările calde, iar cei mici se bucurau de binevenita vacanţă de vară, care încheia un an întreg de muncă şi studiu pentru trei dintre ei.

            Pisoiaşii nu mai erau doar nişte bulgăraşi pufoşi, ci deveniseră nişte năzdrăvani pufoşi, care se aventurau asemeni stăpânilor lor , prin grădina de flori a bunicii, grădină ce devenise o pădure gigant prin care ei se luptau cu toţi acei giganţi.

            Cei cinci cavaleri se jucau cu ei cât de mult puteau, iar de cele mai multe ori pisoiaşii le povesteau despre aventurile lor în acea pădure gigant, neacceptând ca cei mici să o numească altfel. Iar aventurile lor depăşeau orice imaginaţie. Fiecare plantă avea o denumire a sa şi devenise un redutabil duşman care trebuia învins în fiecare zi, deoarece puterile lui se refăceau peste noapte. Şi astfel, cei mici şi Simba participau la aventurile pisoiaşilor care nu se mai săturau să retrăiască aceleaşi aventuri în fiecare zi.

            Simba, marele gardian al celor patru pisoiaşi, avea grijă ca ei să nu facă prea multe prostii, şi, mai ales, să fie educaţi aşa cum trebuie pentru a nu-i supăra prea mult pe stăpânii, care erau aşa de drăguţi cu ei toţi. Acest lucru se datora faptului că Simba credea că numai ea înţelege ce le cer oamenii. Astfel că, dornică să-i educe cât mai repede şi mai bine pe cei patru pisoiaşi,  Simba le urmărea fiecare mişcare şi-i apostrofa de câte ori avea ocazia, chiar şi când nu era necesar, în ciuda faptului că şi ea făcea aceleaşi greşeli, pentru care era la rândul ei pedepsită şi certată.

            În acelaşi timp, cei cinci pici urmăreau fascinaţi joaca celor 4 pisoiaşi, mândri fiecare de pisoiul ales şi lăudându-l pentru evoluţia şi performanţele sale. Mara şi Anisia erau nevoite să împartă acelaşi pisoiaş deoarece ei erau doar patru pentru cinci copii, şi mai presus de orice, cele două fetiţe erau foarte bune prietene. Iar Mara trebuia să înveţe cum trebuie să se poarte cu nişte suflete mici, aşa cum era pisoiaşul ei, deoarece, uneori, din prea multă dragoste, îi cam ameţea.

-          Ce căutaţi în grădina cu flori a bunicii? îi apostrofă Simba pe cei patru pisoiaşi. Nu ştiţi că nu aveţi voie să intraţi acolo?

-          Păi aici ne jucăm noi de obicei deoarece ne place tare mult să explorăm acest spaţiu imens plin de multe surprize. Şi nici n un este o grădină de flori. De fapt este o junglă imensă şi înspăimântătoare cu tot felul de animale şi plante gigant, pe care trebuie să le doborâm la pământ pentru a nu vă face rău vouă. Pentru că tu nu ştii cât pot fi de periculoase.

-          Ha. Auzi tu, plante gigant. Păi dacă voi sunteţi aş de mici, normal că totul par imens pentru voi. Dar ca să ,ştiţi, acelea sunt nişte flori frumoase care trebuie lăsate în pace.

-          De ce eşti aşa de rea cu ele? o întrerupse Anisia. Este foarte frumos că şi-au creat o lume a lor, o lume destul de deosebită. Eu ştiu că şi tu ai dreptate, dar trebuie să le oferim şi lor şansa de a se exprima. Iar voi. Uau. Nu ştiam că şi voi aveţi imaginaţie. Credeam că animalele nu sunt înzestrate cu imaginaţie. Dar cred că ne-am înşelat. Credeam că voi nu faceţi altceva decât să acceptaţi tot ceea ce vă spunem no, şi nu sunteţi deloc creativi.

-          Ba sunt. Interveni Luca. Nu ai văzut Pisicile Aristocrate. Pictau, cântau la pian şi la alte instrumente, dansau, erau foarte talentate.

-          Alea erau din desene animate. Nu erau reale.

-          Ba da. Pate că au fost reale. Poate că nişte copii aşa ca noi au avut astfel de pisici şi au povestit despre ele. Şi poate că cineva i-a crezut şi a creat acel desen pentru ca noi să vedem ce inteligente sunt animalele. concluzionă Anisia.

-          Da. Chiar aşa este. Vă amintiţi de domnul fulg care încă mai credea în copilărie? Poate a fost un om ca el cel care a scris Pisicile Aristocrate. Poate era un adult care mai credea în minuni şi în inocenţă. interveni Tudor calm.

-          Eu cred că noi, în special, trebuie să credem în minuni deoarece tot ceea ni se întâmplă nouă este minunat, şi dacă am spune unor oameni care nu mai cred în copilărie, atunci sigur că ei nu ne-ar crede. Dar noi trebuie să credem că animalele din desene şi filme, animalele care vorbesc sunt reale. interveni şi Rareş Noi suntem cei care în tot acest timp am comunicat cu toate fiinţele pe care le-am întâlnit.

-          Da, dar noi am trăit cu adevărat un miracol. Dar asta nu înseamnă că toată lumea poate trăi ce trăim noi. Poate numai aici putem să experimentăm aceste minuni. De exemplu, la şcoală, am încercat să comunic cu animalele, şi era cât pe ce să mă muşte un câine şi să mă zgârie o pisică. Cred că trebuie să fim foarte atenţi.

-          Şi eu cred că aici, în grădina bunicilor, unde suntem toţi, trăim toate aceste experienţe minunate. Aici suntem toţi împreună. spuse Tudor meditativ

-          Cred că mai bine m-aţi ajuta să-i educ pe aceşti năzdrăvani. Interveni Simba pe un ton categoric. Ah, dar am uitat. Şi voi sunteţi la fel, neascultători, răsfăţaţi, enervanţi. Şi cam faceţi doar ce vă taie capul.

-          Iar tu de obicei eşti alături de noi. îi spuse Anisia zâmbind şi atingând-o uşor pe năsuc

-          Da.... sunt acolo ca să vă aut, să vă opresc atunci când vreţi să faceţi rele. spuse Simba făcându-le cu ochiul

-          Da, păi cam ai dreptate. au fost de acord cei cinci pici.

-          Deci noi trebuie să-i învăţăm să nu mai facă rele. Vedeţi cum au distrus florile bunicii voastre. Auzi tu, plante gigant.

-          Da ce crezi tu că este aceasta? se auzi Lucky în timp ce se lupta cu un frumos crin imperial

-          Este un crin imperial. O floare extrem de frumoasă. îi răspunseră cei mici într-un glas

-          Da. Este o floare care pe lângă faptul că este foarte frumoasă are şi un miros îmbietor. Aşa că aţi face bine să o lăsaţi în pace. îi certă Simba mârâind nervos.

-          Păi tu nu înţelegi. Noi trebuie să-l înfrângem pe acest monstru mirositor. Şi mai sunt foarte mulţi. De exemplu toţi aceşti monştri albi şi înfricoşători care ne ameninţă cu armele lor. Trebuie înfrânţi înainte ca ei să ne înfrângă pe noi. Şi cum noi suntem foarte viteji, ne vom lupta până ce ei nu vor mai fi. spuse Tigrinel trăgând de tulpina unei flori.

-          Păi da. Trebuie să terminam cu toate aceste ameninţări care nu ne lasă să ne odihnim în linişte. continuă Pătata

-          Ce ştii tu?! Această mare plantă albă şi mirositoare este foarte periculoasă. Da, ieri m-a prins şi a vrut să mă mănânce. Abia am scăpat.

-          Cine? Regina nopţii?! Voi chiar nu ştiţi pe ce lume trăiţi?! Regina nopţii este o floare care încântă noaptea cu mirosul ei fin şi delicat, aşa ca ea.

-          Vai, îţi mulţumim drăguţo pentru vorbele frumoase. Dar nouă ne place cum se joacă ei. Şi oricum, de cele mai multe ori ajungem în câte o vază pentru ca în scurt timp să ne ofilim şi să nu mai fim. Aşa că joaca lor este chiar o încântare, chiar dacă uneori este destul de dureros ceea ce ne fac ei. Dar cu toate acestea, într-adevăr, ei trebuie să fie mai educaţi. Dar asta este datoria părinţilor lor şi nu a ta. Până la urmă şi tu eşti tot un copil, Simba. La fel ca şi stăpânii tăi.

-          Dar eu vreau să fiu folositoare.

-          Păi cred că deja eşti extrem de folositoare, Simba. Tu şi Bobi sunteţi cei ce ne protejaţi de hoţi, de alte animale şi de ce ne-ar putea face rău. Aşa că mai bine te-ai perfecţiona în slujba ta şi în joaca cu noi. încercă Anisia să o calmeze

-          Da. Mai bine te-ai juca şi tu cu noi.

-          Bine. Cum vreţi voi. Dar dacă ei mai fac ceva rău, să nu mă mai acuzaţi pe mine.

-          Bun venit în lumea noastră dragă prietenă. spuseră cei mici într-un glas.

            Şi astfel, Simba, cei cinci pici şi cei patru pisoiaşi s-au liniştit şi au început să se joace împreună. Iar plantele au continuat să participe la micile lor escapade, sau chiar la aventurile magice ce le captau fiecare zi din frumoasa lor viaţă.

Cireşul

           

Intr-una din zilele de vara, copiii au ieşit in gradina, aşteptând cu nerăbdare încă o aventura plina de veselie si de surprize cat mai plăcute. nu-si puteau imagina ce le va oferi acea zi de vara plina de căldura soarelui si de mângâierile calde ale vântului ce adia uşor, dar ştiau ca orice ar fi, va fi o zi minunata.

            Pomii care nu demult aveau înfloriţi si-i desfătaseră cu minunatele lor flori arătându-le cum acestea ştiau sa danseze, erau acum plini de mărgele roşii, extrem de atrăgătoare si frumos mirositoare. Minunându-se de ceea ce vedeau si ştiind ca fructele cireşului au un gust extraordinar, copiii nu ştiau ce sa mai facă pentru a ajunge la cireşele roşii si cărnoase. Dar acelea se găseau tocmai in vârful cireşului. Iar cel de-al doilea cireş, mult prea înalt pentru ei, chiar si decât casa, nu mai intra in discuţie.

            Aşadar, cei cinci pici s-au aşezat sub cireş privind cu încântare fructele rumene care parca, aşa in ciuda, le făceau cu ochiul, surâzând si ghicind ce vroiau de fapt cei mici.

-          Poate ca ar fi bine daca aţi lua o scara, iar cel mai mare dintre voi sa se urce pe ea pentru a ajunge la cele mai înalte crengi. – se auzi o voce.

-          Hei, de fapt cred ca nici aşa nu ar putea ajunge la noi. Ia uitaţi-va la ei ce mititei sunt. Nişte pitici haioşi care deja salivează privindu-ne! – se auzi o alta voce.

-          Cine vorbeşte? De ce sunteţi aşa de rai cu noi? Noi doar vrem sa mâncam nişte cireşe. De ce faceţi fructe daca nu vreţi sa ne daţi si noua. Sunteţi rai. – spuse un copil.

-          Da! Sunteţi foarte rele! De fapt cine vorbea? – întreba Luca.

-          Cred ca cireşele vorbeau. Si cireşul. – spuse Tudor.

-          Aha. Pai daca este aşa, atunci sunt chiar rele si egoiste.

-          Dar noi va dam voie sa ne mâncaţi. De fapt cum sa va dam voie sa ne mâncaţi. Ha! Ce credeaţi? Ca suntem kamikaze.

-          Ce zic? Ce vor sa ne spună? – întreba Mara.

-          Vor sa facă o gluma. Adică vor sa ne spună ca nu vom manca niciodată cireşe. Pentru ca nu ne vor da voie. Aşa ca vom visa la ele. Mai bine nu înţelegeam ce zic si le mâncam pur si simplu.

-          Mai bine mă duc sa iau o scara. – hotăra Tudor.

-          Da. Tu eşti mai mare. – spuse Luca.

-          Pai si credeţi ca daca veniţi cu scara ne puteţi prinde. Noi suntem mult mai vigilente si isteţe decât voi. Când va veţi apropia de noi, ne vom feri.

-          Hei! Nu sunteţi chiar aşa de isteţe. Tocmai ne-aţi divulgat planul vostru. – spuse Anisia amuzată.

Amuzat, cireşul cel bătrân ii privea pe copii si asculta atent discuţia pe care aceştia o purtau. Ii plăcea sa asculte cum acei copilaşi minunaţi, care prin nu ştiu ce miracol erau capabili sa înţeleagă ce vorbeau plantele si animalele, încercau sa botina fructul dorit. Aşa ca, tăcut si înţelept, privea cum cei cinci încercau sa-l convingă pe cireşul cel tânăr si pe fructele sale sa le dea voie sa se bucure de savoarea acestora. Ştia ca florile de cireş nu-si dăduseră seama ca atunci când vor fi fructe vor fi atât de dorite de aceia cărora le făcuseră cu ochiul si pentru care dansaseră toata primăvara. El ştia ce se întâmpla, doar ere cel mai bătrân din curtea aceea. Văzuse cum părinţii celor mici crescuseră si uitaseră magia copilăriei lor, când animalele le vorbeau, iar el, cireşul, le asculta poveştile si la rândul lui le povestea ce vedea si auzea acolo sus.

-          Of, cate lucruri minunate se întâmplaseră in acea curte. – îşi spuse zâmbind nostalgic cireşul cel înţelept.

Si acum acei pici simpatici descoperiseră si ei magia si semănau atât de mult cu părinţii lor.

-          Am adus scara! spuse Tudor. Uf ce grea este. Iar voi in loc sa mă ajutaţi staţi aici si va uitaţi la acel cireş încrezut care ne tot ameninţa.

-          Eu nu va ameninţ. Eu v-am sugerat sa luaţi scara. Cireşele sunt rele.

-          Hei! Noi suntem copii tai. Cum poţi spune aşa ceva despre noi?

-          Pai aşa este. Trebuia sa ştiţi ca pentru asta aţi fost create. Iar cum ei au grija de mine, mă uda, mă văruiesc in fiecare primăvara, aşa si eu trebuie sa le ofer fructele mele. Asta este viata noastră.

-          Hai sa punem scara Tudor. Hai sa te ajutam. Hopa sus.

Chinuindu-se cei cinci copii au reuşit sa urce scara si sa o fixeze bine. Apoi Tudor, care este cel mai mare, s-a urcat pe ea încetişor, încercând sa ajungă cireşele rumene din vârf. Chicotind vesele acestea se ascundeau printre frunzele cireşului, provocându-l si totodată enervându-l pe Tudor. Complet enervat, Tudor s-a dat jos de pe scara declarându-se învins. Anisia i-a luat imediat locul încercând sa culeagă cireşele. Când a văzut ca cireşele continua sa fuga de ea, Anisia a început sa fredoneze uşor un cântecel de leagăn pe care l-a învăţat de la mama ei. Uşor adormite, cireşele au început sa se ascundă de mânuta fetitei, considerând atingerea acesteia ca fiind un pătuţ moale in care ele se puteau odihni liniştite. Si astfel, Anisia, a reuşit sa umple castronul cu cireşe, pe care le-a spălat si le-a împărţit cu ceilalţi.

Fericiţi cei mici s-au aşezat pe iarba, la umbra cireşului cel mare, si au început sa mănânce cireşele gândindu-se cat de mult le-a luat sa le obţină. Noroc ca erau adormite si nu puteau vorbi. Căci in acel mod nu le mai puteau manca liniştiţi.

In tot acel timp, cireşul cel mare si bătrân ii urmarea tăcut, zâmbind îngândurat. Iar Bobita si Simba erau atenţi la tot ce li se întâmplase, gândindu-se ca poate va mai urma ceva deosebit. Dar....

Dintr-odată, deasupra lor au început sa cada frunze galbene, verzi, albe. Unele păreau a fi petale de flori, care, când atingeau pământul deveneau picaturi de apa. Fascinaţi, cei mici au început sa alerge după frunze, flori si tot ce le pica in mânute, devenind din ce in ce mai uimiţi când totul devenea apa. Au privit cerul. Nu părea a fi înnorat. Deci nu picau din cer. S-au uitat după cei mari gândindu-se ca poate ei aruncau cu ceva atât de minunat. Dar nu era nimeni in afara lor.

-          Cred ca nu va uitaţi unde trebuie. spuse Simba. Priviţi deasupra voastră. Ce vedeţi?

-          Cerul!? Răspunseră nesiguri copii.

-          Nu. Este cireşul cel bătrân. El este cel care va oferă toate aceste clipe de magie.

-          Dar de ce? Ce vrea sa ne spună? întreba Anisia.

-          Cred ca cel mai bine ar fi sa-l întrebam pe el. spuse Tudor.

-          Hei! De ce arunci cu toate aceste lucruri in noi?

-          Nu dau in voi. Dar m-am gândit ca-ar fi frumos sa primiţi ceva de la mine. Ceva frumos si magic. Voi nu credeţi ca este aşa?

-          Pai cam este. spuse Anisia. Dar de ce?

-          Pentru ca-mi sunteţi dragi. Si pentru ca am vrut sa va amintesc de mine si de cireşele mele. Ştiu ca nu sunt la fel de cărnoase ca cele ale prietenului meu, si nici la fel de mandre ca ele. Dar sunt extrem de gustoase. Iar eu vi le-as fi dat imediat, chiar daca sunt atât de înalt. Mi-as fi coborât crengile pentru ca voi sa ajungeţi la ele. Deci vreţi puţin din magia mea?

-          Da. Vrem.

Si-atunci cireşul si-a cobora uşor crengile si cei cinci copilaşi au mâncat cireşe pe saturate ascultând fascinaţi aventurile trăite nu foarte demult de părinţii lor. Si uite aşa s-a mai încheiat încă o aventura a acelor mici cavaleri si cavalere.

RANDUNELUL

           

Vara este cel mai frumos anotimp. Este plin de căldura, lumina, viata. Este anotimpul in care cei mici sunt foarte fericiţi si se bucura de fiecare aventura. Intr-o astfel de zi minunata, cei cinci au plecat in gradina încercând sa exploreze minunile naturii si sa afle ce alte lucruri mai pot afla de la plantele si animalele din jurul lor.

Aşa ca au ieşit afara, fericiţi si încântaţi de razele soarelui si de adierea uşoara a vântului. Dar exact când s-au apropiat de poarta, au auzit un zgomot ciudat, ca si cum o pasare ar fi prinsa undeva si ar dori sa scape. Au început sa se uite in jur, căutând locul in care micuţa pasare s-ar fi putut prinde. Când colo, ce sa vezi! Motănelul alerga in toate direcţiile cu un pui de rândunica in gura, puţin speriat de prezenta celor mici si dornic sa se ascundă de aceştia.

-          Stai! tipa Anisia speriata. Opreşte-te!

Văzând ca pisoiul nu are de gând sa renunţe la puiul de rândunica, cei mici îl încolţiră lângă gard si-i luară puiul din gura. După ce fiecare copil i-a tras cate o palma, motănelul speriat a urcat in podul casei, hotărând sa rămână mai mult timp acolo. Poate chiar toată ziua.

-          Mai ce copii rai. gândi motănelul. Mi-au furat hrana. Ce-or fi avut cu mine?! Ştiu cat de gustoasa este carnea de rândunica, dar nu mă aşteptam sa ne certam chiar aşa pe ea. Sa mă uit sa vad ce fac cu el. Nu, mai bine stau aici cuminte si-i las sa uiet de acest incident.

Si-aşa s-a aşezat confortabil pe o bucata de lemn, aşteptând ca cei mici sa uite ce s-a întâmplat sau sa-l ierte.

Intre timp, Anisia a luat cu grija puiul de rândunica si a încercat sa vadă daca acesta era grav rănit. După cum se aşteptau, avea o aripa rupta, deci va fi foarte greu pentru el sa zboare. Dar poate ca dac-l vor îngriji cum trebuie îşi va reveni si se va simţi mult mai bine.

-          Mă doare foarte tare! Se auzi puiul de rândunica. Mama va fi foarte supărata pe mine. Mă va certa si mă va părăsi. Voi rămâne singur aici. Vai de mine! Mai bine mă manca motanul.

-          Nu se va întâmpla nimic din ce spui tu. Nici o mama nu-si părăseşte copilul si nu-l accepta, mai ales daca acesta este rănit.

-          La voi poate este aşa, dar noi nu acceptam pasări rănite sau bolnave. Pentru ca drumul pe care-l avem de făcut este mult prea lung si trebuie sa fim in putere. Nu putem avea grija de animale rănite. Nu ştiu daca întelegeti.

-          Noi nu credem aşa ceva! Dar uite cum vom face: te urcam sus pe bara unde stau de obicei rândunelele si te lăsam acolo, pentru ca mama ta sa te ajute atunci când vine. Sunt sigura ca si părinţii si fraţii tai vor fi fericiţi sa te vadă.

-          Nu, mai bine mă lăsaţi aici sa mă mănânce pisoiul.

-          Ai încredere in noi. Totul va fi bine!

Si uite aşa, cei mici s-au urcat pe scara si l-au pus pe rândunel pe bara de metal pentru a-si aştepta părinţii. Si ei erau la fel de nerăbdători sa vadă cum vor reacţiona rândunicile când îl vor vedea pe cel mic. Se temeau ca nu cumva rândunelul sa aibă dreptate, dar pe de alta parte erau încrezători in ceea ce-i spuseseră rândunelului.

Când au venit rândunelele, spre mirarea celor mici, au început sa-l atace pe bietul rândunel pana ce l-au dat jos de pe bara. Noroc ca cei mici erau foarte atenţi la ceea ce se întâmpla si l-au prins imediat. Dezamăgiţi, cei mici au început sa se certe cu rândunelele si sa le gonească de lângă ei. Când acestea au plecat, l-au pus pe puiul de rândunica intr-o colivie in care nu demult stătuseră nişte papagali care in urma unor mici altercaţii cu motănelul s-au hotărât sa-si ia zborul. Anisia si Tudor au hotărât ca trebuie sa-i bandajeze aripa pentru vreo câteva zile si sa-l supravegheze permanent, sa-i caute gaze si alte mici insecte, sa-l înveţe sa zboare. Ce mai, ei au devenit cei cinci părinţi ai puiului de rândunica. Fiecare copil avea cate o sarcina de lucru: Anisia si Tudor se ocupau cu obţinerea hranei si cu orele de zbor, Rareş, Luca si Mara se ocupau cu paza si protecţia puiului, si mai ales cu distrarea acestuia.

Era absolut minunat sa-i urmăreşti pe cei mici cum aveau grija de un pui de rândunica. Sa-i fi văzut ce simpatici erau si cum aveau grija de o fiinţa aşa de firava si gingaşa. Mai ales ca pisicile si rândunelele ii tot dădeau târcoale.

-          De ce va chinuiţi cu acest pui de rândunica? Mai bine ne-aţi lăsa sa-l mâncam. Si-aşa nu va supravieţui. Ei au nevoie de părinţii lor si nu de nişte copilaşi care se joaca de-a părinţii unei pasări muribunde. le spuse Pia copiilor

-          Nu este o pasare muribunda. Este o pasare ce va învăţa sa zboare din nou si va zbura. Si va ajunge acolo unde trebuie si va avea o familie si când se va întoarce la noi cu familia lui le va povesti acestora cum pe el l-au salvat nişte copilaşi minunaţi si cum l-au învăţat sa zboare si sa lupte pentru viata lui. spuse Anisia.

-          Mai bine aţi pleca de aici daca nu vreţi bătaie. Spuse Mara

-          Bine. Dar tot al nostru va fi.

-          Poate. Dar nu azi. spuse Rareş

Când rândunelele au început sa-l atace disperate pe pui, Tudor si Anisia erau mereu in gardă pentru a-l apăra. Nu puteau permite ca tocmai rudele lui sa-l rănească si mai mult.

-          De ce sunteţi aşa de rele cu el? Ce v-a făcut? Nu vedeţi ca noi ne ocupam de el. Daţi-i o şansa. spuse Anisia.

-          Dar nu va face fata unui drum atât de lung. Si daca rămâne aici va muri. El nu este o pasare pe care s-o puteţi tine in colivie si pe care sa puneţi mereu mana. Noi aşa am fost create. Eu ştiu ca voi vreţi sa faceţi un bine, dar nu cred ca veţi reuşi. Noi suntem pasări sălbatice. Iar daca ne atingeţi, nu este bine. Nu suntem ca papagalii sau ca porumbeii.

-          Nu înţeleg ce vreţi sa spuneţi. Dar noi nu-l vom părăsi. Asta este sigur. Îl vom ajuta sa se facă bine si îl vom învăţa sa zboare. Iar daca nu se va întrema pana când trebuie sa plecaţi, vom avea grija de el si iarna. Ii vom căuta mâncare si îl vom hrăni. Eu cred ca el va reuşi sa se facă bine. Dar trebuie sa-l lăsaţi in pace. Nu îl mai deranjaţi. Va rugam frumos.

-          Bine. O sa încercam sa va lăsam in pace. Poate ca veţi reuşi ceea ce v-aţi propus. Mai ales daca credeţi atât de mult. Nu se ştie niciodată.

-          Mulţumim.

Si-aşa au început zilele de pregătire tehnica a puiului de rândunica. Anisia si Tudor se aşezau fata in fata la o distanta destul de mare si începeau sa-l înveţe pe puiul de rândunica sa zboare.

-          Trebuie sa întinzi aripile si sa te laşi purtat de aer. Ai înţeles?!

-          Îmi este puţin cam frica. Spuse puiul de rândunica agăţându-se cu gheruţele de degetul Anisiei.

-          Nu trebuie sa-ti fie frica. Eşti pasare. Deci trebuie sa zbori. Aşa ca da-mi drumul la deget si zboară.

-          Nu cred ca voi reuşi. Hai sa mai aşteptam puţin.

-          Nu. Daca vrei sa pleci odată cu familia ta trebuie sa recuperezi toate zilele in care ai fost bolnav si sa zbori.

-          Bine. Hai sa mai încercam o data.

Anisia a ridicat braţul cat de sus a putut si a strigat puternic: Zbori! ... Dar nici un efect. Parca si mai speriat decât înainte se agăţase cu toata forţa sa de degetul Anisiei.

-          Bine! Spuse Anisia. Mai încercam încă o data. Sa ştii ca nu am sa te las pana ce nu vom reuşi sa te dau jos de pe degetul meu. Dar trebuie sa ai încredere in mine. Ai inteles?

-          Hai sa mai încercam o data. Dar sa nu-ti fie teama. Nu te vei lovi. Iar Tudor este acolo pentru a te prinde si pentru a te apăra de pisoi sunt cei mici. Deci, hai sa începem. Unu, doi, trei si .... zboară!!!

-          Ce bine este. Uitaţi-va la mine cum zbor purtat de vânt. Îmi întind aripile si ..... Uau....cred ca am sa cad.

Imediat Tudor l-a prins.

-          Acum eşti in siguranţa. Dar sa nu mai faci astfel de acte. Trebuie sa fi atent la ceea ce faci. Ne-am înţeles. Nu este de glumit cu aşa ceva. Abia ti-ai revenit. ii spuse Tudor răstit.

-          Bine. Va mulţumesc pentru tot. Este extraordinar ceea ce faceţi pentru mine. Si chiar daca nu voi reuşi sa zbor, sunt mândru ca am aşa buni prieteni. Încă o data, va mulţumesc.

-          Hai sa mai încercam o data. Am sa te trimit Anisiei. Trebuie sa fi mai atent. Da?!

-          Aşa voi face.

Si uite aşa, in fiecare zi cei mici îl ajutau pe rândunel sa înveţe sa zboare. Îi căutau gaze, musculiţe, lăcuste si îl hrăneau. Ii povesteau din aventurile pe care ei le avuseseră pana atunci. Ii cântau. Si pana la urma, cu multa dragoste si încredere, au reuşit sa-l salveze si sa-l înveţe sa zboare. Celelalte rândunici, pisoii si câinii erau încântaţi de ceea ce văzuseră. Nişte copilaşi care au ajutat o pasare sălbatica sa trăiască si sa lupte pentru viata lui. Iar când a venit momentul sa plece, puiul de rândunica li s-a alăturat celorlalte rândunele si a zburat spre tarile calde. Iar cei mici, mândri de ceea ce au acut au înţeles ca tot ce li s-a întâmplat a fost pentru ca ei sa înveţe sa iubească natura si tot ceea ce tine de ea. Pentru ca totul era perfect pentru ei.

-          Ei Bobita si Simba, ce spuneţi de ceea ce am făcut noi vara asta? ii întreba Anisia pe cei doi prieteni.

-          A fost extraordinar ce aţi făcut. Sunteţi nişte copii tare buni.

-          Pai da, suntem cavaleri. spuse Luca.

-          Ba nu, suntem prinţese. spuse Mara

-          Cred ca suntem si prinţese si cavaleri. Si este foarte bine sa fim aşa si ca ne purtam ca atare.

-          Da. Acum hai sa facem o plimbare toţi şapte.

-          Bine.

PEŞTIŞORII DIN PISCINĂ

-          Hei, Tudor, trezeşte-te! Hai să mergem în piscină. Este foarte frumos afară. Nu mai lenevi atât!

-          Ce vrei măi Anisia? De ce nu mă laşi să mai dorm un pic.

-          Păi este foarte cad afară şi vreau să mergem la piscină să facem baie. Apa este numai bună pentru scăldat. Aşa ca, haide odată. Rareş este deja acolo. La fel şi Luca şi Mara. Tu eşti cel mai leneş.

-          Bine. Vin. Răspunse Tudor plictisit. Şi aveam şi un vis super tare. Se făcea că eram un super erou, la fel ca Batman şi Superman, şi zburam, şi încercam, să salvez lumea. Iar când ai venit tu, tocmai o salvam pe mamaie de un şarpe gigant.

-          Şi tu numeşti asta un vis frumos. De ce era mamaie urmărită de un şarpe “gigant”, poţi să-mi spui şi mie?!

-          Păi aşa era visul meu. Dar eu eram un super erou cu puteri extraordinare, ai înţeles.

-          Bine, hai măi super eroule la baie. Că ne prinde noaptea până te dumireşti tu ce ai de făcut.

-          Anisia, Tudor, veniţi repede. S-a întâmplat ceva ciudat cu piscina noastră!

-          S-a spart?

-          Nu, dar are nişte peşti mari în ea. Şi n-o să putem înota deloc.

-          Hai să mergem să vedem!

-          Bună dimineaţa leneşilor, când aveţi de gând să mâncaţi?

-          Acum nu avem timp mamaie. Cineva ne-a invadat piscina. Trebuie să vedem ce s-a întâmplat.

-          Bine. răspunse bunica zâmbind.

-          Bună dimineaţa copii! Unde vă grăbiţi aşa? îi întrebă Simba curioasă.

-          Mergem la piscină să vedem cum de au ajuns acei peşti în ea.

-          Păi merg şi eu cu voi. Poate voi putea să vă ajut. Eu ştiu să vorbesc peşteasca.

-          Ce ştii tu? întrebă Anisia amuzată.

-          Limba aia a peştilor.

-          Şi mă rog de unde ai învăţat tu limba peştilor? întrebă Tudor ironic.

-          De la televizor. răspunse Simba zâmbind.

-          Care televizor? De fapt nu mai contează. Hai să mergem odată la piscină. spuse Anisia autoritară.

Şi au pornit toţi şase înspre piscina care se afla în spatele grădinii de legume, ascunsă de ochii lumii special aşezată acolo pentru cei mici. Când au ajuns acolo au observat că piscina era plină cu peşti de toate mărimile şi culorile, care de care mai simpatic şi mai fericit, lăfăindu-se în apa celor mici. Erau 3 caraşi, 1 caras aurii, 5 crapi şi vreo 3 reginiţe foarte colorate.

-          Hei, cine sunteţi voi şi ce căutaţi în piscina noastră.

-          Păi nici noi nu prea ştim cum am ajuns în piscina voastră. Ştim că înotam frumos într-un râu când dintr-odată, pentru că-mi era foame, am apucat o râmă mare şi cărnoasă, iar mai apoi m-am trezit aruncat pe mal. A, şi mai este ceva ce-mi amintesc, este vorba de ceva ascuţit care mi s-a înfipt în gură.

-          Am înţeles. Casa voastră este în râul din faţa casei, iar ce vi s-a întâmplat de fapt este că aţi fost pescuiţi. V-a pescuit cineva dintre cei mari, şi mai apoi, v-a adus în piscină, la apă. concluzionă Anisia calmă.

-          Cert este că noi nu mai putem face baie. spuse Tudor întristat. Mai bine dormeam şi vedeam ce puteri mă ajutau să o salvez pe mamaie din ghearele acelui şarpe gigant.

-          Uau ce vis super ai avut, Tudor. zise Rareş încântat.

-          Da, numai că şerpii nu au gheare. Spuse Anisia zâmbind.

-          Al meu era un monstru care avea şi gheare, ai înţeles. Şi cred că data viitoare am să mă gândesc că v-a mânca pe altcineva.

-          Bine. Hai mai bine să vedem ce putem face pentru aceste biete făpturi care au ajuns în curtea noastră.

-          Păi putem să le mâncăm. Spuse Luca.

-          Nuuuu! Cum să le mâncăm. Dar ce suntem noi, canibali?!

-          Hai mai bine să-i întrebăm pe ei ce putem face pentru a-i ajuta.

-          Păi puteţi să ne duceţi înapoi în râu. Ne place aici la voi, dar nu se compară cu casa noastră. Acolo avem multă apă şi familiile noastre sunt acolo. Probabil că se întreabă ce se întâmplă cu noi, unde suntem. Eu am copii care depind de mine. Trebuie neapărat să ajung acasă la copii mei.

-          Iar eu am o mămică foarte grijulie, care dacă nu mă găseşte acasă se va speria foarte tare. Mai ales că aseară m-a rugat să nu plec nicăieri. Iar eu am fost tare neascultătoare şi am plecat fără să-i spun măcar unde mă duc. Vreţi să ne ajutaţi, vă rugăm frumos.

-          Hei, tu, peştişorul auriu, tu nu poţi să le îndeplineşti dorinţe? întrebă Rareş curios.

-          Nu am cum. Eu nu am nici o putere magică. Eu nici nu ştiu ce caut aici. Vă rugăm, ne puteţi ajuta să plecăm de aici.

-          Trebuie să găsiţi o soluţie prin care să ne duceţi înapoi la casa noastră.

-          Da, vă putem pune în găletuşele noastre de plastic şi vă putem căra acolo, dar trebuie să mergem însoţiţi de un adult, deoarece nu putem trece strada singuri şi nici nu putem merge la râu singuri. Nu avem voie. Ştiţi asta, nu? îi întrebă Mara.

-          Atunci eu zic să vorbim cu tataie, sa-i spunem că vrem să mergem la râu cu găletuşele cu apă şi să ne jucăm acolo.

-          Asta este o idee extraordinară! Hai să ne luăm fiecare găletuşa în care să punem peştişorii şi să mergem cu ele la râu. Hai să ne apucăm de treabă.

           

Şi uite aşa, cei mici au început să ia câte un peştişor din piscină şi să-l păună în găletuşa de nisip, asta după ce s-au asigurat că bunicul îi va duce la râu. Astfel au umplut cele 5 găletuşe şi au purces la drum. Bunicul îi privea cu coada ochiului neînţelegând ce vroiau să facă, deoarece ei niciodată nu au mers cu găletuşele la râu. Şi ce era şi mai uimitor era faptul că toţi cărau găleţile ca şi cum aveau o foarte mare greutate în ele, în special cei mici.

-          Ce aveţi aşa de greu în găleţi de vă mişcaţi de parcă aţi avea numai piedici la tot pasul?

-          Nimic, dar am conceput un joc înainte de a pleca de acasă, şi trebuie să ne prefacem că avem găletuşele pline. De-aia mergem aşa. spuseră Anisia şi Tudor în acelaşi timp.

                       

            Şi şi-au continuat liniştiţi drumul, cărând acele mici suflete pe care vroiau să le salveze. Dar, dintr-odată, peştişorii au început să se agite îngreunând astfel treaba micuţilor, în special pe cea a lui Mara şi Luca. Văzând că se îngroaşă gluma celor mici, bunicul s-a oferit să-i ajute, dar aceştia au ripostat înverşunat, lăsându-i doar pe Anisia şi pe Tudor să facă acest lucru. Şi astfel, ultimii paşi au fost cei mai greu de realizat.

-          De ce vă agitaţi aşa? a întrebat în şoaptă Anisia.

-          Păi ne-am plictisit aici, şi nici nu este prea multă lumină. Şi nici nu ştim ce vreţi să faceţi cu noi. Unde vreţi să ne duceţi?

-          La casa voastră, aşa cum v-am promis.Dar dacă continuaţi să vă agitaţi aşa de tare va fi foarte greu şi vom fi prinşi înainte de a duce planul la bun sfârşit.

-          Bine. Ne vom cuminţi. Vă mulţumim foarte mult pentru ceea ce faceţi pentru noi.

            Într-un final au ajuns la râu. Luca şi Mara trebuiau să-l facă pe tataie să caute pietre magice pentru a le pune în găletuşele lor, astfel ca cei mari să poată arunca liniştiţi peştii în apă. Şi în timp ce bunicul şi cei doi năzdrăvani căutau liniştiţi pietricele colorate, Anisia, Tudor şi Rareş au aruncat uşurel peştişorii în apă. Şi pentru ca bunicul să nu mai pună întrebări au început şi ei să adune pietricele şi să le pună în găletuşă.

            Bunicul s-a hotărât să nu-i mai întrebe nimic pe cei mici, şi au mers foarte tăcuţi pe drumul spre casă, deşi fiecare se confrunta cu propriile gânduri şi idei. Anisia se gândea cât de fericiţi erau peştişorii, Tudor se gândea la fapta bună pe care o făcuseră şi-şi promitea să nu pescuiască când va fi mare, Rareş se  simţea un super erou, Luca se gândea la cât de foame ăi era, iar Mara se simţea prinţesa peştilor. Singurul personaj care regreta ce făcuseră era Simba, care-şi şi imaginase peştii pe grătar, şi deja le simţea savoarea. Bunicul continua să se întrebe ce se întâmplase, sigur fiind că cei mici îi ascunseseră ceva.

            Când au ajuns acasă, toţi cei mari erau agitaţi din cauza dispariţiei peştilor din piscină, dar şi a picilor. Când i-au văzut pe cei mici, conduşi de bunicul lor, şi intrând triumfători în curte, au realizat cine era responsabil de dispariţia peştilor. Dar nu înţelegeau cum de-l făcuseră pe bunicul lor să ia parte la o aşa năzdrăvănie.

-          Ce s-a întâmplat? întrebă Bunicul curios.

-          Vrei să spui că nu ştii?! Îi răspunse bunica.

-          Nu ştiu de ce sunteţi aşa de agitaţi toţi, dar cred că totul se poate rezolva.

-          Păi ştiţi că noi am fost la pescuit aseară, şi am avut o pradă destul de bunicică pe care am pus-o în piscină. Numai că prada noastră a dispărut. Ştiţi cumva unde este?

-          Nu. Eu nu am văzut nici un peşte. răspunse bunicul, şi, dintr-odată, ca şi cum ar fi fost străfulgerat de un gând puternic îşi dădu seama de isprava celor mici. De fapt, reluă el, cred că ştiu ce s-a întâmplat cu peştii voştri, au plecat acasă.

-          Cum să plece, doar sunt peşti. Ei nu picioare!

-          Nu, dar au fost ajutaţi de nişte năzdrăvani cu găletuşele lor de nisip. şi se uită, făcându-le cu ochiul, spre cei mici care nu mai schiţau nici un gest de teama că vor fi certaţi foarte tare.

-          Voi aţi furat peştii noştri? îi întrebară pe cei mici.

-          Da! răspunseră toţi cinci într-un glas.

-          De ce?

-          Pentru că ne ocupau piscina şi pentru că aveau nevoie să se întoarcă la casa lor. Aşa că i-am condus la casa lor. Nu aveau ce căuta în piscina noastră.

            Contrariaţi, adulţii i-au privit totuşi cu mândrie pe cei mici şi au început să râdă zgomotos.

-          Dar voi ştiţi cât ne-a luat nouă să-i prindem?!

-          Poate că mai mult decât ne-a luat nouă să-i eliberăm. Dar asta este. Fapta este deja consumată. Nu-i aşa?! spuse Tudor.

-          Ba da. Mai găsim şi alţi peşti.

-          Da. Pe care noi o să-i eliberăm iarăşi. Spuseră cei mici în şoaptă.