O
plimbare minunată
Într-o zi de vară
Anisia, Tudor, Rareş, Luca şi Mara au plecat împreună cu prietenii lor, Bobiţă şi Simba în grădină pentru a aduna mere şi
pere, şi mai ales pentru a-şi ajuta bunicii la ce trebuia făcut în grădină. Aşa
că au pornit toţi şase la o scurtă plimbare prin grădină. Au început să adune
mere, şi să facă curat. Merele stricate erau date purceilor, iar merele bune le
puneau în coşuri separate pentru a le lua acasă şi a le mânca.
Câinii alergau
fericiţi prin grădină, iar Bobiţă, ca întotdeauna vâna găinile bunicii, dar nu
avea nici o şansă să pătrundă la ele, asta din cauza faptului că erau închise
într-un ţarc.
-
Haaamm,
fir-ar să fie! spuse Bobiţă supărat. Iar
nu am nici o şansă să ajung la ele. Tare m-aş mai înfrupta dintr-o găină mare
şi musculoasă.
Ah, am uitat să vă
spun că în acel loc copii înţelegeau tot ce discutau animalele. Aşa că ei au
auzit ce a zis Bobiţă, iar Anisia a intervenit imediat:
-
Bobiţă, de ce faci asta? Vrei să mănânci bătaie? Lasă
păsările în pace şi fi băiat cuminte! M-ai înţeles!?
-
Mrrrrr, nu
vreau să renunţ la asta. Îmi place să le vânez, şi simt că sunt cel mai
puternic atunci când le pot prinde.
-
Dar nu
crezi că mai bine ar trebui să te lupţi cu cineva pe măsura ta. Caută un câine
mai mare, un lup sau chiar un urs. Păcat că nu mai există dinozauri, cred că ei
ar fi fost cei mai potriviţi competitori.
-
Brrrine,
brrrrrrine... dacă aşa vrei tu, am să renunţ. Dar să nu mă spui la nimeni. Da?!
Copii au pornit mai
departe, au adunat toate merele în coşuri şi au decis să pornească într-o nouă
expediţie. Şi-au strigat prietenii şi împreună s-au aventurat spre necunoscut.
Tudor mergea ţanţoş şi mândru, Anisia cânta şi dansa, Rareş alerga împreună cu Simba.
Toţi se simţeau foarte bine. La un moment dat, exact când vroia să pună
piciorul jos, Tudor a auzit o voce piţigăiată care spunea:
-
Nu mă
călca, te rog nu mă călca! Mai am multă treabă, trebuie să termin de adunat
proviziile pentru toamnă. De ce vrei să mă calci? Nu m-ai văzut? Într-adevăr,
sunt foarte mică, dar uită-te şi tu pe unde mergi.
-
Dar cine
se aude? întrebă Tudor.
-
Sunt eu,
furnicuţa care a reuşit să scape de sub piciorul tău. Uită-te în jos. Mă vezi?
-
Da! Dar
ce mică eşti. Hei, Anisia, Rareş, veniţi să vedeţi ce am eu aici!
-
Ce s-a
întâmplat, Tudor? a întrebat Rareş.
-
Mi-am
făcut o prietenă. Veniţi să o vedeţi.
-
Ce este?
a întrebat şi Anisia.
-
Aveţi
grijă! a strigat Tudor. Să nu le călcaţi! Sunt nişte furnici aici. Adună
provizii pentru iarnă.
-
Ah!
Pentru asta ne-ai chemat. Ai uitat că, de câte ori mâncăm ceva în casă, dacă
cad câteva firimituri de mâncare pe jos, camera se umple de furnici. Şi sunt şi
rele, pentru că de câte ori vreau să iau una în mână, mă pişcă. Sunt nişte
insecte rele. Mi-e nu-mi plac.
-
Nu fi rea
Anisia. Sunt şi ele mici şi doar aşa se pot apăra.
-
Iartă-mă,
fetiţă dragă. Nu am vrut să vă facem rău. Dar noi căutăm mereu mâncare pentru a
o aduna pentru iarnă.
-
Este în
ordine. Îmi pare rău că am fost aşa de rea. O să avem mai multă grijă cu voi.
Nu o să vă mai facem rău. De acum încolo, o să avem grijă pe unde mergem. Pot
să vă pun o întrebare?
-
Da, poţi.
-
De ce nu
vă înţelegeţi bine cu greierii? Şi de ce i-aţi făcut aşa de răi în acea poezie?
Ştiu că ei cântă toată vara, dar oare voi nu vă bucuraţi de cântecul lor. Este
atât de liniştitor şi se aude atât de frumos seara. Şi dacă da, revin cu prima
întrebare, de ce sunteţi atât de răutăcioase cu ei?
-
Poate
pentru că noi muncim toată ziua, iar ei nu fac altceva decât să cânte. Ce ştiu
eu? Şi de fapt eu nu am avut vreo altercaţie cu un greier. Într-adevăr, vara mă
bucur de cântecul său, dar în rest nimic. Nu ştiu ce fel de poezie învăţaţi
voi, dar lucrurile nu stau chiar aşa de rău. Da, există câteva furnici care nu
agreează greieri, dar mie şi prietenelor mele ne plac. Mai ai şi alte
întrebări?
-
Nu,
mulţumesc. spuse Anisia mulţumită. Aş
dori să-mi cer scuze pentru greşelile pe care poate le-am făcut. Încă o dată,
mulţumesc. Haideţi băieţi să le lăsăm pe furnicuţe în pace, iar noi să ne
continuăm expediţia.
-
La
revedere, furnicuţelor. Spor la treabă, şi să aveţi o vară cât mai plăcută.
În depărtare câinii lătrau furioşi şi supăraţi. Ce or fi
găsit oare. Da, au găsit multe muşuroaie de cârtiţă şi acum căutau cârtiţa
supăraţi.
-
Hei, ce
s-a întâmplat? – a întrebat Rareş. De ce sunteţi aşa de agitaţi? Simba ce tot
faci cu nasul în pământ. Ce ai găsit acolo.
-
Ham, am
găsit un muşuroi de cârtiţă. Dar nu o găsesc pe ea. Ham, ce m-am mai enervat.
Ham, ham, ham. Ajutaţi-mă, prieteni. Voi de ce lătraţi la acel pom? a strigat Simba
supărată.
-
Mrrrrrrrrr,
am găsit o ciocănitoare în acel pom. răspunse Bobiţă. Şi vreau să o prind.
-
Măi, dar
lăsaţi bietele animale în pace. Nu vă este milă de ele. Vai ce răi v-aţi făcut.
Şi nu vedeţi şi voi că biata ciocănitoare are pui acolo. Hai, plecaţi de aici.
Ocupaţi-vă de cârtiţă, deocamdată. Atât. Vai, vai. Sunteţi mai neastâmpăraţi
decât noi. concluzionă Anisia.
-
Anisia,
vino să vezi puii de ciocănitoare. Hai să vezi ce drăguţi sunt. Hai veniţi
repede amândoi. strigă Rareş.
-
Hai să
mergem, Tudor.
-
Hai.
Cei trei au reuşit să
se urce pe o cutie şi de acolo au privit în scorbura la care până atunci
lătraseră Bobiţă şi cu Simba. S-au uitat cu atenţie în scorbură şi au văzut
trei puişori de ciocănitoare foarte speriaţi, şi care strigau după mama lor.
Dintr-odată ciocănitoarea a venit foarte furioasă şi a încercat să-i atace pe
copii. Copiii au început să ţipe speriaţi şi să-i explice că ei nu vroiau să-i
facă rău, ei vroiau doar să vadă dacă s-au liniştit după ce Bobiţă, câinele lor
i-a atacat.
-
Ne cerem
scuze, a spus Anisia. Câinele nostru nu a învăţat încă să respecte animalele
care nu sunt ca el. Ne cerem mii de scuze pentru ceea ce a făcut el. Ştim că nu
a fost frumos din partea lui. Dar să ştiţi că noi nu vroiam să le facem rău
copilaşilor dumneavoastră. Noi vroiam doar să vedem dacă sunt bine.
-
Bine, vă
cred. a spus ciocănitoarea. Vă iert. Dar vă rog să aveţi grijă ca animalele
voastre să nu-mi mai atace copii.
-
Vă
promitem. a spus Tudor. Încă o dată, ne cerem scuze. La revedere.
-
Hai să
mergem acasă. a spus Rareş. Mi s-a făcut foame şi vreau să o văd pe mamaie.
Mi-au ajuns aventurile pentru ziua de astăzi. Mergem?
-
Da, şi
nouă ni s-a făcut foame. – au spus şi ceilalţi doi.
-
Hei
prieteni, hai să mergem acasă!
-
Bine,
veniiiiiim. Ham, ham.
Copiii au pornit spre
casă mulţumiţi că ziua respectivă a fost cu adevărat minunată. Alergau fericiţi
că avuseseră parte de o nouă aventură şi că aveau ce să-i povestească lui mamaie.
Abia aşteptau ziua următoare. Erau siguri că fiecare zi va fi o aventură
magică. Şi dacă natura nu le mai oferea surprize asemeni celor de astăzi, aveau
să-şi facă ei surprize în fiecare zi. Viaţa era o aventură...
SIMBA ŞI PISOIAŞII
Zilele de primăvară au trecut şi odată cu ele
cei patru pisoiaşi au crescut. Natura a înflorit, păsărelele au revenit din
ţările calde, iar cei mici se bucurau de binevenita vacanţă de vară, care
încheia un an întreg de muncă şi studiu pentru trei dintre ei.
Pisoiaşii nu mai erau doar nişte
bulgăraşi pufoşi, ci deveniseră nişte năzdrăvani pufoşi, care se aventurau
asemeni stăpânilor lor , prin grădina de flori a bunicii, grădină ce devenise o
pădure gigant prin care ei se luptau cu toţi acei giganţi.
Cei cinci cavaleri se jucau cu ei
cât de mult puteau, iar de cele mai multe ori pisoiaşii le povesteau despre
aventurile lor în acea pădure gigant, neacceptând ca cei mici să o numească
altfel. Iar aventurile lor depăşeau orice imaginaţie. Fiecare plantă avea o
denumire a sa şi devenise un redutabil duşman care trebuia învins în fiecare
zi, deoarece puterile lui se refăceau peste noapte. Şi astfel, cei mici şi
Simba participau la aventurile pisoiaşilor care nu se mai săturau să retrăiască
aceleaşi aventuri în fiecare zi.
Simba, marele gardian al celor patru
pisoiaşi, avea grijă ca ei să nu facă prea multe prostii, şi, mai ales, să fie
educaţi aşa cum trebuie pentru a nu-i supăra prea mult pe stăpânii, care erau
aşa de drăguţi cu ei toţi. Acest lucru se datora faptului că Simba credea că
numai ea înţelege ce le cer oamenii. Astfel că, dornică să-i educe cât mai
repede şi mai bine pe cei patru pisoiaşi,
Simba le urmărea fiecare mişcare şi-i apostrofa de câte ori avea ocazia,
chiar şi când nu era necesar, în ciuda faptului că şi ea făcea aceleaşi
greşeli, pentru care era la rândul ei pedepsită şi certată.
În acelaşi timp, cei cinci pici
urmăreau fascinaţi joaca celor 4 pisoiaşi, mândri fiecare de pisoiul ales şi
lăudându-l pentru evoluţia şi performanţele sale. Mara şi Anisia erau nevoite
să împartă acelaşi pisoiaş deoarece ei erau doar patru pentru cinci copii, şi
mai presus de orice, cele două fetiţe erau foarte bune prietene. Iar Mara
trebuia să înveţe cum trebuie să se poarte cu nişte suflete mici, aşa cum era
pisoiaşul ei, deoarece, uneori, din prea multă dragoste, îi cam ameţea.
-
Ce
căutaţi în grădina cu flori a bunicii? îi apostrofă Simba pe cei patru
pisoiaşi. Nu ştiţi că nu aveţi voie să intraţi acolo?
-
Păi aici
ne jucăm noi de obicei deoarece ne place tare mult să explorăm acest spaţiu
imens plin de multe surprize. Şi nici n un este o grădină de flori. De fapt
este o junglă imensă şi înspăimântătoare cu tot felul de animale şi plante
gigant, pe care trebuie să le doborâm la pământ pentru a nu vă face rău vouă.
Pentru că tu nu ştii cât pot fi de periculoase.
-
Ha. Auzi
tu, plante gigant. Păi dacă voi sunteţi aş de mici, normal că totul par imens
pentru voi. Dar ca să ,ştiţi, acelea sunt nişte flori frumoase care trebuie
lăsate în pace.
-
De ce
eşti aşa de rea cu ele? o întrerupse Anisia. Este foarte frumos că şi-au creat
o lume a lor, o lume destul de deosebită. Eu ştiu că şi tu ai dreptate, dar
trebuie să le oferim şi lor şansa de a se exprima. Iar voi. Uau. Nu ştiam că şi
voi aveţi imaginaţie. Credeam că animalele nu sunt înzestrate cu imaginaţie.
Dar cred că ne-am înşelat. Credeam că voi nu faceţi altceva decât să acceptaţi
tot ceea ce vă spunem no, şi nu sunteţi deloc creativi.
-
Ba sunt.
Interveni Luca. Nu ai văzut Pisicile Aristocrate. Pictau, cântau la pian şi la
alte instrumente, dansau, erau foarte talentate.
-
Alea erau
din desene animate. Nu erau reale.
-
Ba da.
Pate că au fost reale. Poate că nişte copii aşa ca noi au avut astfel de pisici
şi au povestit despre ele. Şi poate că cineva i-a crezut şi a creat acel desen
pentru ca noi să vedem ce inteligente sunt animalele. concluzionă Anisia.
-
Da. Chiar
aşa este. Vă amintiţi de domnul fulg care încă mai credea în copilărie? Poate a
fost un om ca el cel care a scris Pisicile Aristocrate. Poate era un adult care
mai credea în minuni şi în inocenţă. interveni Tudor calm.
-
Eu cred
că noi, în special, trebuie să credem în minuni deoarece tot ceea ni se
întâmplă nouă este minunat, şi dacă am spune unor oameni care nu mai cred în
copilărie, atunci sigur că ei nu ne-ar crede. Dar noi trebuie să credem că
animalele din desene şi filme, animalele care vorbesc sunt reale. interveni şi
Rareş Noi suntem cei care în tot acest timp am comunicat cu toate fiinţele pe
care le-am întâlnit.
-
Da, dar
noi am trăit cu adevărat un miracol. Dar asta nu înseamnă că toată lumea poate
trăi ce trăim noi. Poate numai aici putem să experimentăm aceste minuni. De
exemplu, la şcoală, am încercat să comunic cu animalele, şi era cât pe ce să mă
muşte un câine şi să mă zgârie o pisică. Cred că trebuie să fim foarte atenţi.
-
Şi eu
cred că aici, în grădina bunicilor, unde suntem toţi, trăim toate aceste
experienţe minunate. Aici suntem toţi împreună. spuse Tudor meditativ
-
Cred că
mai bine m-aţi ajuta să-i educ pe aceşti năzdrăvani. Interveni Simba pe un ton
categoric. Ah, dar am uitat. Şi voi sunteţi la fel, neascultători, răsfăţaţi,
enervanţi. Şi cam faceţi doar ce vă taie capul.
-
Iar tu de
obicei eşti alături de noi. îi spuse Anisia zâmbind şi atingând-o uşor pe năsuc
-
Da....
sunt acolo ca să vă aut, să vă opresc atunci când vreţi să faceţi rele. spuse
Simba făcându-le cu ochiul
-
Da, păi
cam ai dreptate. au fost de acord cei cinci pici.
-
Deci noi
trebuie să-i învăţăm să nu mai facă rele. Vedeţi cum au distrus florile bunicii
voastre. Auzi tu, plante gigant.
-
Da ce
crezi tu că este aceasta? se auzi Lucky în timp ce se lupta cu un frumos crin
imperial
-
Este un
crin imperial. O floare extrem de frumoasă. îi răspunseră cei mici într-un glas
-
Da. Este
o floare care pe lângă faptul că este foarte frumoasă are şi un miros îmbietor.
Aşa că aţi face bine să o lăsaţi în pace. îi certă Simba mârâind nervos.
-
Păi tu nu
înţelegi. Noi trebuie să-l înfrângem pe acest monstru mirositor. Şi mai sunt
foarte mulţi. De exemplu toţi aceşti monştri albi şi înfricoşători care ne
ameninţă cu armele lor. Trebuie înfrânţi înainte ca ei să ne înfrângă pe noi.
Şi cum noi suntem foarte viteji, ne vom lupta până ce ei nu vor mai fi. spuse
Tigrinel trăgând de tulpina unei flori.
-
Păi da.
Trebuie să terminam cu toate aceste ameninţări care nu ne lasă să ne odihnim în
linişte. continuă Pătata
-
Ce ştii
tu?! Această mare plantă albă şi mirositoare este foarte periculoasă. Da, ieri
m-a prins şi a vrut să mă mănânce. Abia am scăpat.
-
Cine?
Regina nopţii?! Voi chiar nu ştiţi pe ce lume trăiţi?! Regina nopţii este o
floare care încântă noaptea cu mirosul ei fin şi delicat, aşa ca ea.
-
Vai, îţi
mulţumim drăguţo pentru vorbele frumoase. Dar nouă ne place cum se joacă ei. Şi
oricum, de cele mai multe ori ajungem în câte o vază pentru ca în scurt timp să
ne ofilim şi să nu mai fim. Aşa că joaca lor este chiar o încântare, chiar dacă
uneori este destul de dureros ceea ce ne fac ei. Dar cu toate acestea,
într-adevăr, ei trebuie să fie mai educaţi. Dar asta este datoria părinţilor
lor şi nu a ta. Până la urmă şi tu eşti tot un copil, Simba. La fel ca şi
stăpânii tăi.
-
Dar eu
vreau să fiu folositoare.
-
Păi cred
că deja eşti extrem de folositoare, Simba. Tu şi Bobi sunteţi cei ce ne
protejaţi de hoţi, de alte animale şi de ce ne-ar putea face rău. Aşa că mai
bine te-ai perfecţiona în slujba ta şi în joaca cu noi. încercă Anisia să o
calmeze
-
Da. Mai
bine te-ai juca şi tu cu noi.
-
Bine. Cum
vreţi voi. Dar dacă ei mai fac ceva rău, să nu mă mai acuzaţi pe mine.
-
Bun venit
în lumea noastră dragă prietenă. spuseră cei mici într-un glas.
Şi astfel, Simba, cei cinci pici şi
cei patru pisoiaşi s-au liniştit şi au început să se joace împreună. Iar
plantele au continuat să participe la micile lor escapade, sau chiar la
aventurile magice ce le captau fiecare zi din frumoasa lor viaţă.
Cireşul
Intr-una din zilele de vara, copiii au ieşit in gradina, aşteptând cu
nerăbdare încă o aventura plina de veselie si de surprize cat mai plăcute.
nu-si puteau imagina ce le va oferi acea zi de vara plina de căldura soarelui
si de mângâierile calde ale vântului ce adia uşor, dar ştiau ca orice ar fi, va
fi o zi minunata.
Pomii care nu demult aveau înfloriţi
si-i desfătaseră cu minunatele lor flori arătându-le cum acestea ştiau sa
danseze, erau acum plini de mărgele roşii, extrem de atrăgătoare si frumos
mirositoare. Minunându-se de ceea ce vedeau si ştiind ca fructele cireşului au
un gust extraordinar, copiii nu ştiau ce sa mai facă pentru a ajunge la
cireşele roşii si cărnoase. Dar acelea se găseau tocmai in vârful cireşului.
Iar cel de-al doilea cireş, mult prea înalt pentru ei, chiar si decât casa, nu
mai intra in discuţie.
Aşadar, cei cinci pici s-au aşezat
sub cireş privind cu încântare fructele rumene care parca, aşa in ciuda, le
făceau cu ochiul, surâzând si ghicind ce vroiau de fapt cei mici.
-
Poate ca
ar fi bine daca aţi lua o scara, iar cel mai mare dintre voi sa se urce pe ea
pentru a ajunge la cele mai înalte crengi. – se auzi o voce.
-
Hei, de
fapt cred ca nici aşa nu ar putea ajunge la noi. Ia uitaţi-va la ei ce mititei
sunt. Nişte pitici haioşi care deja salivează privindu-ne! – se auzi o alta
voce.
-
Cine
vorbeşte? De ce sunteţi aşa de rai cu noi? Noi doar vrem sa mâncam nişte
cireşe. De ce faceţi fructe daca nu vreţi sa ne daţi si noua. Sunteţi rai. –
spuse un copil.
-
Da!
Sunteţi foarte rele! De fapt cine vorbea? – întreba Luca.
-
Cred ca
cireşele vorbeau. Si cireşul. – spuse Tudor.
-
Aha. Pai
daca este aşa, atunci sunt chiar rele si egoiste.
-
Dar noi
va dam voie sa ne mâncaţi. De fapt cum sa va dam voie sa ne mâncaţi. Ha! Ce
credeaţi? Ca suntem kamikaze.
-
Ce zic?
Ce vor sa ne spună? – întreba Mara.
-
Vor sa
facă o gluma. Adică vor sa ne spună ca nu vom manca niciodată cireşe. Pentru ca
nu ne vor da voie. Aşa ca vom visa la ele. Mai bine nu înţelegeam ce zic si le
mâncam pur si simplu.
-
Mai bine
mă duc sa iau o scara. – hotăra Tudor.
-
Da. Tu
eşti mai mare. – spuse Luca.
-
Pai si
credeţi ca daca veniţi cu scara ne puteţi prinde. Noi suntem mult mai vigilente
si isteţe decât voi. Când va veţi apropia de noi, ne vom feri.
-
Hei! Nu
sunteţi chiar aşa de isteţe. Tocmai ne-aţi divulgat planul vostru. – spuse
Anisia amuzată.
Amuzat, cireşul cel bătrân ii privea pe copii si asculta atent discuţia
pe care aceştia o purtau. Ii plăcea sa asculte cum acei copilaşi minunaţi, care
prin nu ştiu ce miracol erau capabili sa înţeleagă ce vorbeau plantele si
animalele, încercau sa botina fructul dorit. Aşa ca, tăcut si înţelept, privea
cum cei cinci încercau sa-l convingă pe cireşul cel tânăr si pe fructele sale
sa le dea voie sa se bucure de savoarea acestora. Ştia ca florile de cireş
nu-si dăduseră seama ca atunci când vor fi fructe vor fi atât de dorite de
aceia cărora le făcuseră cu ochiul si pentru care dansaseră toata primăvara. El
ştia ce se întâmpla, doar ere cel mai bătrân din curtea aceea. Văzuse cum
părinţii celor mici crescuseră si uitaseră magia copilăriei lor, când animalele
le vorbeau, iar el, cireşul, le asculta poveştile si la rândul lui le povestea
ce vedea si auzea acolo sus.
-
Of, cate
lucruri minunate se întâmplaseră in acea curte. – îşi spuse zâmbind nostalgic
cireşul cel înţelept.
Si acum acei pici simpatici descoperiseră si ei magia si semănau atât
de mult cu părinţii lor.
-
Am adus
scara! spuse Tudor. Uf ce grea este. Iar voi in loc sa mă ajutaţi staţi aici si
va uitaţi la acel cireş încrezut care ne tot ameninţa.
-
Eu nu va
ameninţ. Eu v-am sugerat sa luaţi scara. Cireşele sunt rele.
-
Hei! Noi
suntem copii tai. Cum poţi spune aşa ceva despre noi?
-
Pai aşa
este. Trebuia sa ştiţi ca pentru asta aţi fost create. Iar cum ei au grija de
mine, mă uda, mă văruiesc in fiecare primăvara, aşa si eu trebuie sa le ofer
fructele mele. Asta este viata noastră.
-
Hai sa
punem scara Tudor. Hai sa te ajutam. Hopa sus.
Chinuindu-se cei cinci copii au reuşit sa urce scara
si sa o fixeze bine. Apoi Tudor, care este cel mai mare, s-a urcat pe ea încetişor,
încercând sa ajungă cireşele rumene din vârf. Chicotind vesele acestea se
ascundeau printre frunzele cireşului, provocându-l si totodată enervându-l pe
Tudor. Complet enervat, Tudor s-a dat jos de pe scara declarându-se învins.
Anisia i-a luat imediat locul încercând sa culeagă cireşele. Când a văzut ca cireşele
continua sa fuga de ea, Anisia a început sa fredoneze uşor un cântecel de leagăn
pe care l-a învăţat de la mama ei. Uşor adormite, cireşele au început sa se ascundă
de mânuta fetitei, considerând atingerea acesteia ca fiind un pătuţ moale in
care ele se puteau odihni liniştite. Si astfel, Anisia, a reuşit sa umple
castronul cu cireşe, pe care le-a spălat si le-a împărţit cu ceilalţi.
Fericiţi cei mici s-au aşezat pe iarba, la umbra cireşului
cel mare, si au început sa mănânce cireşele gândindu-se cat de mult le-a luat
sa le obţină. Noroc ca erau adormite si nu puteau vorbi. Căci in acel mod nu le
mai puteau manca liniştiţi.
In tot acel timp, cireşul cel mare si bătrân ii
urmarea tăcut, zâmbind îngândurat. Iar Bobita si Simba erau atenţi la tot ce li
se întâmplase, gândindu-se ca poate va mai urma ceva deosebit. Dar....
Dintr-odată, deasupra lor au început sa cada frunze
galbene, verzi, albe. Unele păreau a fi petale de flori, care, când atingeau pământul
deveneau picaturi de apa. Fascinaţi, cei mici au început sa alerge după frunze,
flori si tot ce le pica in mânute, devenind din ce in ce mai uimiţi când totul
devenea apa. Au privit cerul. Nu părea a fi înnorat. Deci nu picau din cer.
S-au uitat după cei mari gândindu-se ca poate ei aruncau cu ceva atât de
minunat. Dar nu era nimeni in afara lor.
-
Cred ca
nu va uitaţi unde trebuie. spuse Simba. Priviţi deasupra voastră. Ce vedeţi?
-
Cerul!? Răspunseră
nesiguri copii.
-
Nu. Este cireşul
cel bătrân. El este cel care va oferă toate aceste clipe de magie.
-
Dar de
ce? Ce vrea sa ne spună? întreba Anisia.
-
Cred ca
cel mai bine ar fi sa-l întrebam pe el. spuse Tudor.
-
Hei! De
ce arunci cu toate aceste lucruri in noi?
-
Nu dau in
voi. Dar m-am gândit ca-ar fi frumos sa primiţi ceva de la mine. Ceva frumos si
magic. Voi nu credeţi ca este aşa?
-
Pai cam
este. spuse Anisia. Dar de ce?
-
Pentru
ca-mi sunteţi dragi. Si pentru ca am vrut sa va amintesc de mine si de cireşele
mele. Ştiu ca nu sunt la fel de cărnoase ca cele ale prietenului meu, si nici
la fel de mandre ca ele. Dar sunt extrem de gustoase. Iar eu vi le-as fi dat
imediat, chiar daca sunt atât de înalt. Mi-as fi coborât crengile pentru ca voi
sa ajungeţi la ele. Deci vreţi puţin din magia mea?
-
Da. Vrem.
Si-atunci cireşul si-a cobora uşor crengile si cei
cinci copilaşi au mâncat cireşe pe saturate ascultând fascinaţi aventurile
trăite nu foarte demult de părinţii lor. Si uite aşa s-a mai încheiat încă o
aventura a acelor mici cavaleri si cavalere.
RANDUNELUL
Vara este cel mai frumos anotimp. Este plin de căldura, lumina, viata. Este
anotimpul in care cei mici sunt foarte fericiţi si se bucura de fiecare
aventura. Intr-o astfel de zi minunata, cei cinci au plecat in gradina
încercând sa exploreze minunile naturii si sa afle ce alte lucruri mai pot afla
de la plantele si animalele din jurul lor.
Aşa ca au ieşit afara, fericiţi si încântaţi de razele soarelui si de
adierea uşoara a vântului. Dar exact când s-au apropiat de poarta, au auzit un
zgomot ciudat, ca si cum o pasare ar fi prinsa undeva si ar dori sa scape. Au început
sa se uite in jur, căutând locul in care micuţa pasare s-ar fi putut prinde. Când
colo, ce sa vezi! Motănelul alerga in toate direcţiile cu un pui de rândunica
in gura, puţin speriat de prezenta celor mici si dornic sa se ascundă de aceştia.
-
Stai!
tipa Anisia speriata. Opreşte-te!
Văzând ca pisoiul nu are de gând sa renunţe la puiul de rândunica, cei
mici îl încolţiră lângă gard si-i luară puiul din gura. După ce fiecare copil
i-a tras cate o palma, motănelul speriat a urcat in podul casei, hotărând sa rămână
mai mult timp acolo. Poate chiar toată ziua.
-
Mai ce
copii rai. gândi motănelul. Mi-au furat hrana. Ce-or fi avut cu mine?! Ştiu cat
de gustoasa este carnea de rândunica, dar nu mă aşteptam sa ne certam chiar aşa
pe ea. Sa mă uit sa vad ce fac cu el. Nu, mai bine stau aici cuminte si-i las
sa uiet de acest incident.
Si-aşa s-a aşezat confortabil pe o bucata de lemn, aşteptând ca cei
mici sa uite ce s-a întâmplat sau sa-l ierte.
Intre timp, Anisia a luat cu grija puiul de rândunica si a încercat sa vadă
daca acesta era grav rănit. După cum se aşteptau, avea o aripa rupta, deci va
fi foarte greu pentru el sa zboare. Dar poate ca dac-l vor îngriji cum trebuie îşi
va reveni si se va simţi mult mai bine.
-
Mă doare
foarte tare! Se auzi puiul de rândunica. Mama va fi foarte supărata pe mine. Mă
va certa si mă va părăsi. Voi rămâne singur aici. Vai de mine! Mai bine mă
manca motanul.
-
Nu se va
întâmpla nimic din ce spui tu. Nici o mama nu-si părăseşte copilul si nu-l
accepta, mai ales daca acesta este rănit.
-
La voi
poate este aşa, dar noi nu acceptam pasări rănite sau bolnave. Pentru ca drumul
pe care-l avem de făcut este mult prea lung si trebuie sa fim in putere. Nu
putem avea grija de animale rănite. Nu ştiu daca întelegeti.
-
Noi nu
credem aşa ceva! Dar uite cum vom face: te urcam sus pe bara unde stau de
obicei rândunelele si te lăsam acolo, pentru ca mama ta sa te ajute atunci când
vine. Sunt sigura ca si părinţii si fraţii tai vor fi fericiţi sa te vadă.
-
Nu, mai
bine mă lăsaţi aici sa mă mănânce pisoiul.
-
Ai încredere
in noi. Totul va fi bine!
Si uite aşa, cei mici s-au urcat pe scara si l-au pus pe rândunel pe
bara de metal pentru a-si aştepta părinţii. Si ei erau la fel de nerăbdători sa
vadă cum vor reacţiona rândunicile când îl vor vedea pe cel mic. Se temeau ca
nu cumva rândunelul sa aibă dreptate, dar pe de alta parte erau încrezători in
ceea ce-i spuseseră rândunelului.
Când au venit rândunelele, spre mirarea celor mici, au început sa-l
atace pe bietul rândunel pana ce l-au dat jos de pe bara. Noroc ca cei mici
erau foarte atenţi la ceea ce se întâmpla si l-au prins imediat. Dezamăgiţi,
cei mici au început sa se certe cu rândunelele si sa le gonească de lângă ei.
Când acestea au plecat, l-au pus pe puiul de rândunica intr-o colivie in care
nu demult stătuseră nişte papagali care in urma unor mici altercaţii cu
motănelul s-au hotărât sa-si ia zborul. Anisia si Tudor au hotărât ca trebuie
sa-i bandajeze aripa pentru vreo câteva zile si sa-l supravegheze permanent,
sa-i caute gaze si alte mici insecte, sa-l înveţe sa zboare. Ce mai, ei au
devenit cei cinci părinţi ai puiului de rândunica. Fiecare copil avea cate o
sarcina de lucru: Anisia si Tudor se ocupau cu obţinerea hranei si cu orele de
zbor, Rareş, Luca si Mara se ocupau cu paza si protecţia puiului, si mai ales
cu distrarea acestuia.
Era absolut minunat sa-i urmăreşti pe cei mici cum aveau grija de un
pui de rândunica. Sa-i fi văzut ce simpatici erau si cum aveau grija de o
fiinţa aşa de firava si gingaşa. Mai ales ca pisicile si rândunelele ii tot
dădeau târcoale.
-
De ce va chinuiţi
cu acest pui de rândunica? Mai bine ne-aţi lăsa sa-l mâncam. Si-aşa nu va supravieţui.
Ei au nevoie de părinţii lor si nu de nişte copilaşi care se joaca de-a părinţii
unei pasări muribunde. le spuse Pia copiilor
-
Nu este o
pasare muribunda. Este o pasare ce va învăţa sa zboare din nou si va zbura. Si
va ajunge acolo unde trebuie si va avea o familie si când se va întoarce la noi
cu familia lui le va povesti acestora cum pe el l-au salvat nişte copilaşi minunaţi
si cum l-au învăţat sa zboare si sa lupte pentru viata lui. spuse Anisia.
-
Mai bine aţi
pleca de aici daca nu vreţi bătaie. Spuse Mara
-
Bine. Dar
tot al nostru va fi.
-
Poate.
Dar nu azi. spuse Rareş
Când rândunelele au început sa-l atace disperate pe pui, Tudor si
Anisia erau mereu in gardă pentru a-l apăra. Nu puteau permite ca tocmai rudele
lui sa-l rănească si mai mult.
-
De ce
sunteţi aşa de rele cu el? Ce v-a făcut? Nu vedeţi ca noi ne ocupam de el.
Daţi-i o şansa. spuse Anisia.
-
Dar nu va
face fata unui drum atât de lung. Si daca rămâne aici va muri. El nu este o
pasare pe care s-o puteţi tine in colivie si pe care sa puneţi mereu mana. Noi
aşa am fost create. Eu ştiu ca voi vreţi sa faceţi un bine, dar nu cred ca veţi
reuşi. Noi suntem pasări sălbatice. Iar daca ne atingeţi, nu este bine. Nu
suntem ca papagalii sau ca porumbeii.
-
Nu înţeleg
ce vreţi sa spuneţi. Dar noi nu-l vom părăsi. Asta este sigur. Îl vom ajuta sa
se facă bine si îl vom învăţa sa zboare. Iar daca nu se va întrema pana când
trebuie sa plecaţi, vom avea grija de el si iarna. Ii vom căuta mâncare si îl
vom hrăni. Eu cred ca el va reuşi sa se facă bine. Dar trebuie sa-l lăsaţi in
pace. Nu îl mai deranjaţi. Va rugam frumos.
-
Bine. O
sa încercam sa va lăsam in pace. Poate ca veţi reuşi ceea ce v-aţi propus. Mai
ales daca credeţi atât de mult. Nu se ştie niciodată.
-
Mulţumim.
Si-aşa au început zilele de pregătire tehnica a puiului de rândunica.
Anisia si Tudor se aşezau fata in fata la o distanta destul de mare si începeau
sa-l înveţe pe puiul de rândunica sa zboare.
-
Trebuie
sa întinzi aripile si sa te laşi purtat de aer. Ai înţeles?!
-
Îmi este
puţin cam frica. Spuse puiul de rândunica agăţându-se cu gheruţele de degetul
Anisiei.
-
Nu
trebuie sa-ti fie frica. Eşti pasare. Deci trebuie sa zbori. Aşa ca da-mi
drumul la deget si zboară.
-
Nu cred
ca voi reuşi. Hai sa mai aşteptam puţin.
-
Nu. Daca
vrei sa pleci odată cu familia ta trebuie sa recuperezi toate zilele in care ai
fost bolnav si sa zbori.
-
Bine. Hai
sa mai încercam o data.
Anisia a ridicat braţul cat de sus a putut si a strigat puternic:
Zbori! ... Dar nici un efect. Parca si mai speriat decât înainte se agăţase cu
toata forţa sa de degetul Anisiei.
-
Bine!
Spuse Anisia. Mai încercam încă o data. Sa ştii ca nu am sa te las pana ce nu
vom reuşi sa te dau jos de pe degetul meu. Dar trebuie sa ai încredere in mine.
Ai inteles?
-
Hai sa
mai încercam o data. Dar sa nu-ti fie teama. Nu te vei lovi. Iar Tudor este
acolo pentru a te prinde si pentru a te apăra de pisoi sunt cei mici. Deci, hai
sa începem. Unu, doi, trei si .... zboară!!!
-
Ce bine
este. Uitaţi-va la mine cum zbor purtat de vânt. Îmi întind aripile si ..... Uau....cred
ca am sa cad.
Imediat Tudor l-a prins.
-
Acum eşti
in siguranţa. Dar sa nu mai faci astfel de acte. Trebuie sa fi atent la ceea ce
faci. Ne-am înţeles. Nu este de glumit cu aşa ceva. Abia ti-ai revenit. ii
spuse Tudor răstit.
-
Bine. Va mulţumesc
pentru tot. Este extraordinar ceea ce faceţi pentru mine. Si chiar daca nu voi reuşi
sa zbor, sunt mândru ca am aşa buni prieteni. Încă o data, va mulţumesc.
-
Hai sa
mai încercam o data. Am sa te trimit Anisiei. Trebuie sa fi mai atent. Da?!
-
Aşa voi
face.
Si uite aşa, in fiecare zi cei mici îl ajutau pe rândunel sa înveţe sa
zboare. Îi căutau gaze, musculiţe, lăcuste si îl hrăneau. Ii povesteau din
aventurile pe care ei le avuseseră pana atunci. Ii cântau. Si pana la urma, cu
multa dragoste si încredere, au reuşit sa-l salveze si sa-l înveţe sa zboare.
Celelalte rândunici, pisoii si câinii erau încântaţi de ceea ce văzuseră. Nişte
copilaşi care au ajutat o pasare sălbatica sa trăiască si sa lupte pentru viata
lui. Iar când a venit momentul sa plece, puiul de rândunica li s-a alăturat
celorlalte rândunele si a zburat spre tarile calde. Iar cei mici, mândri de
ceea ce au acut au înţeles ca tot ce li s-a întâmplat a fost pentru ca ei sa înveţe
sa iubească natura si tot ceea ce tine de ea. Pentru ca totul era perfect
pentru ei.
-
Ei Bobita
si Simba, ce spuneţi de ceea ce am făcut noi vara asta? ii întreba Anisia pe
cei doi prieteni.
-
A fost
extraordinar ce aţi făcut. Sunteţi nişte copii tare buni.
-
Pai da,
suntem cavaleri. spuse Luca.
-
Ba nu,
suntem prinţese. spuse Mara
-
Cred ca
suntem si prinţese si cavaleri. Si este foarte bine sa fim aşa si ca ne purtam
ca atare.
-
Da. Acum
hai sa facem o plimbare toţi şapte.
-
Bine.
PEŞTIŞORII DIN PISCINĂ
-
Hei,
Tudor, trezeşte-te! Hai să mergem în piscină. Este foarte frumos afară. Nu mai
lenevi atât!
-
Ce vrei
măi Anisia? De ce nu mă laşi să mai dorm un pic.
-
Păi este
foarte cad afară şi vreau să mergem la piscină să facem baie. Apa este numai
bună pentru scăldat. Aşa ca, haide odată. Rareş este deja acolo. La fel şi Luca
şi Mara. Tu eşti cel mai leneş.
-
Bine.
Vin. Răspunse Tudor plictisit. Şi aveam şi un vis super tare. Se făcea că eram
un super erou, la fel ca Batman şi Superman, şi zburam, şi încercam, să salvez
lumea. Iar când ai venit tu, tocmai o salvam pe mamaie de un şarpe gigant.
-
Şi tu
numeşti asta un vis frumos. De ce era mamaie urmărită de un şarpe “gigant”,
poţi să-mi spui şi mie?!
-
Păi aşa
era visul meu. Dar eu eram un super erou cu puteri extraordinare, ai înţeles.
-
Bine, hai
măi super eroule la baie. Că ne prinde noaptea până te dumireşti tu ce ai de
făcut.
-
Anisia,
Tudor, veniţi repede. S-a întâmplat ceva ciudat cu piscina noastră!
-
S-a
spart?
-
Nu, dar
are nişte peşti mari în ea. Şi n-o să putem înota deloc.
-
Hai să
mergem să vedem!
-
Bună
dimineaţa leneşilor, când aveţi de gând să mâncaţi?
-
Acum nu
avem timp mamaie. Cineva ne-a invadat piscina. Trebuie să vedem ce s-a
întâmplat.
-
Bine.
răspunse bunica zâmbind.
-
Bună
dimineaţa copii! Unde vă grăbiţi aşa? îi întrebă Simba curioasă.
-
Mergem la
piscină să vedem cum de au ajuns acei peşti în ea.
-
Păi merg
şi eu cu voi. Poate voi putea să vă ajut. Eu ştiu să vorbesc peşteasca.
-
Ce ştii
tu? întrebă Anisia amuzată.
-
Limba aia
a peştilor.
-
Şi mă rog
de unde ai învăţat tu limba peştilor? întrebă Tudor ironic.
-
De la
televizor. răspunse Simba zâmbind.
-
Care
televizor? De fapt nu mai contează. Hai să mergem odată la piscină. spuse
Anisia autoritară.
Şi au pornit toţi şase înspre piscina care se afla în spatele grădinii
de legume, ascunsă de ochii lumii special aşezată acolo pentru cei mici. Când
au ajuns acolo au observat că piscina era plină cu peşti de toate mărimile şi
culorile, care de care mai simpatic şi mai fericit, lăfăindu-se în apa celor
mici. Erau 3 caraşi, 1 caras aurii, 5 crapi şi vreo 3 reginiţe foarte colorate.
-
Hei, cine
sunteţi voi şi ce căutaţi în piscina noastră.
-
Păi nici
noi nu prea ştim cum am ajuns în piscina voastră. Ştim că înotam frumos într-un
râu când dintr-odată, pentru că-mi era foame, am apucat o râmă mare şi
cărnoasă, iar mai apoi m-am trezit aruncat pe mal. A, şi mai este ceva ce-mi
amintesc, este vorba de ceva ascuţit care mi s-a înfipt în gură.
-
Am
înţeles. Casa voastră este în râul din faţa casei, iar ce vi s-a întâmplat de
fapt este că aţi fost pescuiţi. V-a pescuit cineva dintre cei mari, şi mai
apoi, v-a adus în piscină, la apă. concluzionă Anisia calmă.
-
Cert este
că noi nu mai putem face baie. spuse Tudor întristat. Mai bine dormeam şi
vedeam ce puteri mă ajutau să o salvez pe mamaie din ghearele acelui şarpe
gigant.
-
Uau ce
vis super ai avut, Tudor. zise Rareş încântat.
-
Da, numai
că şerpii nu au gheare. Spuse Anisia zâmbind.
-
Al meu
era un monstru care avea şi gheare, ai înţeles. Şi cred că data viitoare am să
mă gândesc că v-a mânca pe altcineva.
-
Bine. Hai
mai bine să vedem ce putem face pentru aceste biete făpturi care au ajuns în
curtea noastră.
-
Păi putem
să le mâncăm. Spuse Luca.
-
Nuuuu!
Cum să le mâncăm. Dar ce suntem noi, canibali?!
-
Hai mai
bine să-i întrebăm pe ei ce putem face pentru a-i ajuta.
-
Păi
puteţi să ne duceţi înapoi în râu. Ne place aici la voi, dar nu se compară cu
casa noastră. Acolo avem multă apă şi familiile noastre sunt acolo. Probabil că
se întreabă ce se întâmplă cu noi, unde suntem. Eu am copii care depind de
mine. Trebuie neapărat să ajung acasă la copii mei.
-
Iar eu am
o mămică foarte grijulie, care dacă nu mă găseşte acasă se va speria foarte
tare. Mai ales că aseară m-a rugat să nu plec nicăieri. Iar eu am fost tare
neascultătoare şi am plecat fără să-i spun măcar unde mă duc. Vreţi să ne
ajutaţi, vă rugăm frumos.
-
Hei, tu,
peştişorul auriu, tu nu poţi să le îndeplineşti dorinţe? întrebă Rareş curios.
-
Nu am
cum. Eu nu am nici o putere magică. Eu nici nu ştiu ce caut aici. Vă rugăm, ne
puteţi ajuta să plecăm de aici.
-
Trebuie
să găsiţi o soluţie prin care să ne duceţi înapoi la casa noastră.
-
Da, vă
putem pune în găletuşele noastre de plastic şi vă putem căra acolo, dar trebuie
să mergem însoţiţi de un adult, deoarece nu putem trece strada singuri şi nici
nu putem merge la râu singuri. Nu avem voie. Ştiţi asta, nu? îi întrebă Mara.
-
Atunci eu
zic să vorbim cu tataie, sa-i spunem că vrem să mergem la râu cu găletuşele cu
apă şi să ne jucăm acolo.
-
Asta este
o idee extraordinară! Hai să ne luăm fiecare găletuşa în care să punem
peştişorii şi să mergem cu ele la râu. Hai să ne apucăm de treabă.
Şi uite aşa, cei mici au început să ia câte un peştişor din piscină şi
să-l păună în găletuşa de nisip, asta după ce s-au asigurat că bunicul îi va
duce la râu. Astfel au umplut cele 5 găletuşe şi au purces la drum. Bunicul îi
privea cu coada ochiului neînţelegând ce vroiau să facă, deoarece ei niciodată
nu au mers cu găletuşele la râu. Şi ce era şi mai uimitor era faptul că toţi
cărau găleţile ca şi cum aveau o foarte mare greutate în ele, în special cei
mici.
-
Ce aveţi
aşa de greu în găleţi de vă mişcaţi de parcă aţi avea numai piedici la tot
pasul?
-
Nimic,
dar am conceput un joc înainte de a pleca de acasă, şi trebuie să ne prefacem
că avem găletuşele pline. De-aia mergem aşa. spuseră Anisia şi Tudor în acelaşi
timp.
Şi şi-au continuat liniştiţi drumul,
cărând acele mici suflete pe care vroiau să le salveze. Dar, dintr-odată,
peştişorii au început să se agite îngreunând astfel treaba micuţilor, în
special pe cea a lui Mara şi Luca. Văzând că se îngroaşă gluma celor mici,
bunicul s-a oferit să-i ajute, dar aceştia au ripostat înverşunat, lăsându-i
doar pe Anisia şi pe Tudor să facă acest lucru. Şi astfel, ultimii paşi au fost
cei mai greu de realizat.
-
De ce vă
agitaţi aşa? a întrebat în şoaptă Anisia.
-
Păi ne-am
plictisit aici, şi nici nu este prea multă lumină. Şi nici nu ştim ce vreţi să
faceţi cu noi. Unde vreţi să ne duceţi?
-
La casa
voastră, aşa cum v-am promis.Dar dacă continuaţi să vă agitaţi aşa de tare va
fi foarte greu şi vom fi prinşi înainte de a duce planul la bun sfârşit.
-
Bine. Ne
vom cuminţi. Vă mulţumim foarte mult pentru ceea ce faceţi pentru noi.
Într-un final au ajuns la râu. Luca
şi Mara trebuiau să-l facă pe tataie să caute pietre magice pentru a le pune în
găletuşele lor, astfel ca cei mari să poată arunca liniştiţi peştii în apă. Şi
în timp ce bunicul şi cei doi năzdrăvani căutau liniştiţi pietricele colorate,
Anisia, Tudor şi Rareş au aruncat uşurel peştişorii în apă. Şi pentru ca
bunicul să nu mai pună întrebări au început şi ei să adune pietricele şi să le
pună în găletuşă.
Bunicul s-a hotărât să nu-i mai
întrebe nimic pe cei mici, şi au mers foarte tăcuţi pe drumul spre casă, deşi
fiecare se confrunta cu propriile gânduri şi idei. Anisia se gândea cât de
fericiţi erau peştişorii, Tudor se gândea la fapta bună pe care o făcuseră
şi-şi promitea să nu pescuiască când va fi mare, Rareş se simţea un super erou, Luca se gândea la cât
de foame ăi era, iar Mara se simţea prinţesa peştilor. Singurul personaj care
regreta ce făcuseră era Simba, care-şi şi imaginase peştii pe grătar, şi deja
le simţea savoarea. Bunicul continua să se întrebe ce se întâmplase, sigur
fiind că cei mici îi ascunseseră ceva.
Când au ajuns acasă, toţi cei mari
erau agitaţi din cauza dispariţiei peştilor din piscină, dar şi a picilor. Când
i-au văzut pe cei mici, conduşi de bunicul lor, şi intrând triumfători în
curte, au realizat cine era responsabil de dispariţia peştilor. Dar nu înţelegeau
cum de-l făcuseră pe bunicul lor să ia parte la o aşa năzdrăvănie.
-
Ce s-a
întâmplat? întrebă Bunicul curios.
-
Vrei să
spui că nu ştii?! Îi răspunse bunica.
-
Nu ştiu
de ce sunteţi aşa de agitaţi toţi, dar cred că totul se poate rezolva.
-
Păi ştiţi
că noi am fost la pescuit aseară, şi am avut o pradă destul de bunicică pe care
am pus-o în piscină. Numai că prada noastră a dispărut. Ştiţi cumva unde este?
-
Nu. Eu nu
am văzut nici un peşte. răspunse bunicul, şi, dintr-odată, ca şi cum ar fi fost
străfulgerat de un gând puternic îşi dădu seama de isprava celor mici. De fapt,
reluă el, cred că ştiu ce s-a întâmplat cu peştii voştri, au plecat acasă.
-
Cum să
plece, doar sunt peşti. Ei nu picioare!
-
Nu, dar
au fost ajutaţi de nişte năzdrăvani cu găletuşele lor de nisip. şi se uită,
făcându-le cu ochiul, spre cei mici care nu mai schiţau nici un gest de teama
că vor fi certaţi foarte tare.
-
Voi aţi
furat peştii noştri? îi întrebară pe cei mici.
-
Da!
răspunseră toţi cinci într-un glas.
-
De ce?
-
Pentru că
ne ocupau piscina şi pentru că aveau nevoie să se întoarcă la casa lor. Aşa că
i-am condus la casa lor. Nu aveau ce căuta în piscina noastră.
Contrariaţi, adulţii i-au privit totuşi
cu mândrie pe cei mici şi au început să râdă zgomotos.
-
Dar voi
ştiţi cât ne-a luat nouă să-i prindem?!
-
Poate că
mai mult decât ne-a luat nouă să-i eliberăm. Dar asta este. Fapta este deja
consumată. Nu-i aşa?! spuse Tudor.
-
Ba da.
Mai găsim şi alţi peşti.
-
Da. Pe
care noi o să-i eliberăm iarăşi. Spuseră cei mici în şoaptă.