AVENTURI ÎN GRĂDINA CASEI BUNICILOR - VARA

O plimbare minunată

            Într-o zi de vară Anisia, Tudor, Rareş, Luca şi Mara au plecat împreună cu prietenii lor, Bobiţă  şi Simba în grădină pentru a aduna mere şi pere, şi mai ales pentru a-şi ajuta bunicii la ce trebuia făcut în grădină. Aşa că au pornit toţi şase la o scurtă plimbare prin grădină. Au început să adune mere, şi să facă curat. Merele stricate erau date purceilor, iar merele bune le puneau în coşuri separate pentru a le lua acasă şi a le mânca.

            Câinii alergau fericiţi prin grădină, iar Bobiţă, ca întotdeauna vâna găinile bunicii, dar nu avea nici o şansă să pătrundă la ele, asta din cauza faptului că erau închise într-un ţarc.

-          Haaamm, fir-ar să fie!  spuse Bobiţă supărat. Iar nu am nici o şansă să ajung la ele. Tare m-aş mai înfrupta dintr-o găină mare şi musculoasă.

            Ah, am uitat să vă spun că în acel loc copii înţelegeau tot ce discutau animalele. Aşa că ei au auzit ce a zis Bobiţă, iar Anisia a intervenit imediat:

-          Bobiţă,  de ce faci asta? Vrei să mănânci bătaie? Lasă păsările în pace şi fi băiat cuminte! M-ai înţeles!?

-          Mrrrrr, nu vreau să renunţ la asta. Îmi place să le vânez, şi simt că sunt cel mai puternic atunci când le pot prinde.

-          Dar nu crezi că mai bine ar trebui să te lupţi cu cineva pe măsura ta. Caută un câine mai mare, un lup sau chiar un urs. Păcat că nu mai există dinozauri, cred că ei ar fi fost cei mai potriviţi competitori.  

-          Brrrine, brrrrrrine... dacă aşa vrei tu, am să renunţ. Dar să nu mă spui la nimeni. Da?!

            Copii au pornit mai departe, au adunat toate merele în coşuri şi au decis să pornească într-o nouă expediţie. Şi-au strigat prietenii şi împreună s-au aventurat spre necunoscut. Tudor mergea ţanţoş şi mândru, Anisia cânta şi dansa, Rareş alerga împreună cu Simba. Toţi se simţeau foarte bine. La un moment dat, exact când vroia să pună piciorul jos, Tudor a auzit o voce piţigăiată care spunea:

-          Nu mă călca, te rog nu mă călca! Mai am multă treabă, trebuie să termin de adunat proviziile pentru toamnă. De ce vrei să mă calci? Nu m-ai văzut? Într-adevăr, sunt foarte mică, dar uită-te şi tu pe unde mergi.

-          Dar cine se aude?   întrebă Tudor.

-          Sunt eu, furnicuţa care a reuşit să scape de sub piciorul tău. Uită-te în jos. Mă vezi?

-          Da! Dar ce mică eşti. Hei, Anisia, Rareş, veniţi să vedeţi ce am eu aici!

-          Ce s-a întâmplat, Tudor? a întrebat Rareş.

-          Mi-am făcut o prietenă. Veniţi să o vedeţi.

-          Ce este? a întrebat şi Anisia.

-          Aveţi grijă! a strigat Tudor. Să nu le călcaţi! Sunt nişte furnici aici. Adună provizii pentru iarnă.

-          Ah! Pentru asta ne-ai chemat. Ai uitat că, de câte ori mâncăm ceva în casă, dacă cad câteva firimituri de mâncare pe jos, camera se umple de furnici. Şi sunt şi rele, pentru că de câte ori vreau să iau una în mână, mă pişcă. Sunt nişte insecte rele. Mi-e nu-mi plac.

-          Nu fi rea Anisia. Sunt şi ele mici şi doar aşa se pot apăra.

-          Iartă-mă, fetiţă dragă. Nu am vrut să vă facem rău. Dar noi căutăm mereu mâncare pentru a o aduna pentru iarnă.

-          Este în ordine. Îmi pare rău că am fost aşa de rea. O să avem mai multă grijă cu voi. Nu o să vă mai facem rău. De acum încolo, o să avem grijă pe unde mergem. Pot să vă pun o întrebare?

-          Da, poţi.

-          De ce nu vă înţelegeţi bine cu greierii? Şi de ce i-aţi făcut aşa de răi în acea poezie? Ştiu că ei cântă toată vara, dar oare voi nu vă bucuraţi de cântecul lor. Este atât de liniştitor şi se aude atât de frumos seara. Şi dacă da, revin cu prima întrebare, de ce sunteţi atât de răutăcioase cu ei?

-          Poate pentru că noi muncim toată ziua, iar ei nu fac altceva decât să cânte. Ce ştiu eu? Şi de fapt eu nu am avut vreo altercaţie cu un greier. Într-adevăr, vara mă bucur de cântecul său, dar în rest nimic. Nu ştiu ce fel de poezie învăţaţi voi, dar lucrurile nu stau chiar aşa de rău. Da, există câteva furnici care nu agreează greieri, dar mie şi prietenelor mele ne plac. Mai ai şi alte întrebări?

-          Nu, mulţumesc.  spuse Anisia mulţumită. Aş dori să-mi cer scuze pentru greşelile pe care poate le-am făcut. Încă o dată, mulţumesc. Haideţi băieţi să le lăsăm pe furnicuţe în pace, iar noi să ne continuăm expediţia.

-          La revedere, furnicuţelor. Spor la treabă, şi să aveţi o vară cât mai plăcută.

            În depărtare  câinii lătrau furioşi şi supăraţi. Ce or fi găsit oare. Da, au găsit multe muşuroaie de cârtiţă şi acum căutau cârtiţa supăraţi.

-          Hei, ce s-a întâmplat? – a întrebat Rareş. De ce sunteţi aşa de agitaţi? Simba ce tot faci cu nasul în pământ. Ce ai găsit acolo.

-          Ham, am găsit un muşuroi de cârtiţă. Dar nu o găsesc pe ea. Ham, ce m-am mai enervat. Ham, ham, ham. Ajutaţi-mă, prieteni. Voi de ce lătraţi la acel pom? a strigat Simba supărată.

-          Mrrrrrrrrr, am găsit o ciocănitoare în acel pom. răspunse Bobiţă. Şi vreau să o prind.

-          Măi, dar lăsaţi bietele animale în pace. Nu vă este milă de ele. Vai ce răi v-aţi făcut. Şi nu vedeţi şi voi că biata ciocănitoare are pui acolo. Hai, plecaţi de aici. Ocupaţi-vă de cârtiţă, deocamdată. Atât. Vai, vai. Sunteţi mai neastâmpăraţi decât noi. concluzionă Anisia.

-          Anisia, vino să vezi puii de ciocănitoare. Hai să vezi ce drăguţi sunt. Hai veniţi repede amândoi. strigă Rareş.

-          Hai să mergem, Tudor.

-          Hai.

            Cei trei au reuşit să se urce pe o cutie şi de acolo au privit în scorbura la care până atunci lătraseră Bobiţă şi cu Simba. S-au uitat cu atenţie în scorbură şi au văzut trei puişori de ciocănitoare foarte speriaţi, şi care strigau după mama lor. Dintr-odată ciocănitoarea a venit foarte furioasă şi a încercat să-i atace pe copii. Copiii au început să ţipe speriaţi şi să-i explice că ei nu vroiau să-i facă rău, ei vroiau doar să vadă dacă s-au liniştit după ce Bobiţă, câinele lor i-a atacat.

-          Ne cerem scuze, a spus Anisia. Câinele nostru nu a învăţat încă să respecte animalele care nu sunt ca el. Ne cerem mii de scuze pentru ceea ce a făcut el. Ştim că nu a fost frumos din partea lui. Dar să ştiţi că noi nu vroiam să le facem rău copilaşilor dumneavoastră. Noi vroiam doar să vedem dacă sunt bine.

-          Bine, vă cred. a spus ciocănitoarea. Vă iert. Dar vă rog să aveţi grijă ca animalele voastre să nu-mi mai atace copii.

-          Vă promitem. a spus Tudor. Încă o dată, ne cerem scuze. La revedere.

-          Hai să mergem acasă. a spus Rareş. Mi s-a făcut foame şi vreau să o văd pe mamaie. Mi-au ajuns aventurile pentru ziua de astăzi. Mergem?

-          Da, şi nouă ni s-a făcut foame. – au spus şi ceilalţi doi.

-          Hei prieteni, hai să mergem acasă!

-          Bine, veniiiiiim. Ham, ham.

            Copiii au pornit spre casă mulţumiţi că ziua respectivă a fost cu adevărat minunată. Alergau fericiţi că avuseseră parte de o nouă aventură şi că aveau ce să-i povestească lui mamaie. Abia aşteptau ziua următoare. Erau siguri că fiecare zi va fi o aventură magică. Şi dacă natura nu le mai oferea surprize asemeni celor de astăzi, aveau să-şi facă ei surprize în fiecare zi. Viaţa era o aventură...

SIMBA ŞI PISOIAŞII

            Zilele de primăvară au trecut şi odată cu ele cei patru pisoiaşi au crescut. Natura a înflorit, păsărelele au revenit din ţările calde, iar cei mici se bucurau de binevenita vacanţă de vară, care încheia un an întreg de muncă şi studiu pentru trei dintre ei.

            Pisoiaşii nu mai erau doar nişte bulgăraşi pufoşi, ci deveniseră nişte năzdrăvani pufoşi, care se aventurau asemeni stăpânilor lor , prin grădina de flori a bunicii, grădină ce devenise o pădure gigant prin care ei se luptau cu toţi acei giganţi.

            Cei cinci cavaleri se jucau cu ei cât de mult puteau, iar de cele mai multe ori pisoiaşii le povesteau despre aventurile lor în acea pădure gigant, neacceptând ca cei mici să o numească altfel. Iar aventurile lor depăşeau orice imaginaţie. Fiecare plantă avea o denumire a sa şi devenise un redutabil duşman care trebuia învins în fiecare zi, deoarece puterile lui se refăceau peste noapte. Şi astfel, cei mici şi Simba participau la aventurile pisoiaşilor care nu se mai săturau să retrăiască aceleaşi aventuri în fiecare zi.

            Simba, marele gardian al celor patru pisoiaşi, avea grijă ca ei să nu facă prea multe prostii, şi, mai ales, să fie educaţi aşa cum trebuie pentru a nu-i supăra prea mult pe stăpânii, care erau aşa de drăguţi cu ei toţi. Acest lucru se datora faptului că Simba credea că numai ea înţelege ce le cer oamenii. Astfel că, dornică să-i educe cât mai repede şi mai bine pe cei patru pisoiaşi,  Simba le urmărea fiecare mişcare şi-i apostrofa de câte ori avea ocazia, chiar şi când nu era necesar, în ciuda faptului că şi ea făcea aceleaşi greşeli, pentru care era la rândul ei pedepsită şi certată.

            În acelaşi timp, cei cinci pici urmăreau fascinaţi joaca celor 4 pisoiaşi, mândri fiecare de pisoiul ales şi lăudându-l pentru evoluţia şi performanţele sale. Mara şi Anisia erau nevoite să împartă acelaşi pisoiaş deoarece ei erau doar patru pentru cinci copii, şi mai presus de orice, cele două fetiţe erau foarte bune prietene. Iar Mara trebuia să înveţe cum trebuie să se poarte cu nişte suflete mici, aşa cum era pisoiaşul ei, deoarece, uneori, din prea multă dragoste, îi cam ameţea.

-          Ce căutaţi în grădina cu flori a bunicii? îi apostrofă Simba pe cei patru pisoiaşi. Nu ştiţi că nu aveţi voie să intraţi acolo?

-          Păi aici ne jucăm noi de obicei deoarece ne place tare mult să explorăm acest spaţiu imens plin de multe surprize. Şi nici n un este o grădină de flori. De fapt este o junglă imensă şi înspăimântătoare cu tot felul de animale şi plante gigant, pe care trebuie să le doborâm la pământ pentru a nu vă face rău vouă. Pentru că tu nu ştii cât pot fi de periculoase.

-          Ha. Auzi tu, plante gigant. Păi dacă voi sunteţi aş de mici, normal că totul par imens pentru voi. Dar ca să ,ştiţi, acelea sunt nişte flori frumoase care trebuie lăsate în pace.

-          De ce eşti aşa de rea cu ele? o întrerupse Anisia. Este foarte frumos că şi-au creat o lume a lor, o lume destul de deosebită. Eu ştiu că şi tu ai dreptate, dar trebuie să le oferim şi lor şansa de a se exprima. Iar voi. Uau. Nu ştiam că şi voi aveţi imaginaţie. Credeam că animalele nu sunt înzestrate cu imaginaţie. Dar cred că ne-am înşelat. Credeam că voi nu faceţi altceva decât să acceptaţi tot ceea ce vă spunem no, şi nu sunteţi deloc creativi.

-          Ba sunt. Interveni Luca. Nu ai văzut Pisicile Aristocrate. Pictau, cântau la pian şi la alte instrumente, dansau, erau foarte talentate.

-          Alea erau din desene animate. Nu erau reale.

-          Ba da. Pate că au fost reale. Poate că nişte copii aşa ca noi au avut astfel de pisici şi au povestit despre ele. Şi poate că cineva i-a crezut şi a creat acel desen pentru ca noi să vedem ce inteligente sunt animalele. concluzionă Anisia.

-          Da. Chiar aşa este. Vă amintiţi de domnul fulg care încă mai credea în copilărie? Poate a fost un om ca el cel care a scris Pisicile Aristocrate. Poate era un adult care mai credea în minuni şi în inocenţă. interveni Tudor calm.

-          Eu cred că noi, în special, trebuie să credem în minuni deoarece tot ceea ni se întâmplă nouă este minunat, şi dacă am spune unor oameni care nu mai cred în copilărie, atunci sigur că ei nu ne-ar crede. Dar noi trebuie să credem că animalele din desene şi filme, animalele care vorbesc sunt reale. interveni şi Rareş Noi suntem cei care în tot acest timp am comunicat cu toate fiinţele pe care le-am întâlnit.

-          Da, dar noi am trăit cu adevărat un miracol. Dar asta nu înseamnă că toată lumea poate trăi ce trăim noi. Poate numai aici putem să experimentăm aceste minuni. De exemplu, la şcoală, am încercat să comunic cu animalele, şi era cât pe ce să mă muşte un câine şi să mă zgârie o pisică. Cred că trebuie să fim foarte atenţi.

-          Şi eu cred că aici, în grădina bunicilor, unde suntem toţi, trăim toate aceste experienţe minunate. Aici suntem toţi împreună. spuse Tudor meditativ

-          Cred că mai bine m-aţi ajuta să-i educ pe aceşti năzdrăvani. Interveni Simba pe un ton categoric. Ah, dar am uitat. Şi voi sunteţi la fel, neascultători, răsfăţaţi, enervanţi. Şi cam faceţi doar ce vă taie capul.

-          Iar tu de obicei eşti alături de noi. îi spuse Anisia zâmbind şi atingând-o uşor pe năsuc

-          Da.... sunt acolo ca să vă aut, să vă opresc atunci când vreţi să faceţi rele. spuse Simba făcându-le cu ochiul

-          Da, păi cam ai dreptate. au fost de acord cei cinci pici.

-          Deci noi trebuie să-i învăţăm să nu mai facă rele. Vedeţi cum au distrus florile bunicii voastre. Auzi tu, plante gigant.

-          Da ce crezi tu că este aceasta? se auzi Lucky în timp ce se lupta cu un frumos crin imperial

-          Este un crin imperial. O floare extrem de frumoasă. îi răspunseră cei mici într-un glas

-          Da. Este o floare care pe lângă faptul că este foarte frumoasă are şi un miros îmbietor. Aşa că aţi face bine să o lăsaţi în pace. îi certă Simba mârâind nervos.

-          Păi tu nu înţelegi. Noi trebuie să-l înfrângem pe acest monstru mirositor. Şi mai sunt foarte mulţi. De exemplu toţi aceşti monştri albi şi înfricoşători care ne ameninţă cu armele lor. Trebuie înfrânţi înainte ca ei să ne înfrângă pe noi. Şi cum noi suntem foarte viteji, ne vom lupta până ce ei nu vor mai fi. spuse Tigrinel trăgând de tulpina unei flori.

-          Păi da. Trebuie să terminam cu toate aceste ameninţări care nu ne lasă să ne odihnim în linişte. continuă Pătata

-          Ce ştii tu?! Această mare plantă albă şi mirositoare este foarte periculoasă. Da, ieri m-a prins şi a vrut să mă mănânce. Abia am scăpat.

-          Cine? Regina nopţii?! Voi chiar nu ştiţi pe ce lume trăiţi?! Regina nopţii este o floare care încântă noaptea cu mirosul ei fin şi delicat, aşa ca ea.

-          Vai, îţi mulţumim drăguţo pentru vorbele frumoase. Dar nouă ne place cum se joacă ei. Şi oricum, de cele mai multe ori ajungem în câte o vază pentru ca în scurt timp să ne ofilim şi să nu mai fim. Aşa că joaca lor este chiar o încântare, chiar dacă uneori este destul de dureros ceea ce ne fac ei. Dar cu toate acestea, într-adevăr, ei trebuie să fie mai educaţi. Dar asta este datoria părinţilor lor şi nu a ta. Până la urmă şi tu eşti tot un copil, Simba. La fel ca şi stăpânii tăi.

-          Dar eu vreau să fiu folositoare.

-          Păi cred că deja eşti extrem de folositoare, Simba. Tu şi Bobi sunteţi cei ce ne protejaţi de hoţi, de alte animale şi de ce ne-ar putea face rău. Aşa că mai bine te-ai perfecţiona în slujba ta şi în joaca cu noi. încercă Anisia să o calmeze

-          Da. Mai bine te-ai juca şi tu cu noi.

-          Bine. Cum vreţi voi. Dar dacă ei mai fac ceva rău, să nu mă mai acuzaţi pe mine.

-          Bun venit în lumea noastră dragă prietenă. spuseră cei mici într-un glas.

            Şi astfel, Simba, cei cinci pici şi cei patru pisoiaşi s-au liniştit şi au început să se joace împreună. Iar plantele au continuat să participe la micile lor escapade, sau chiar la aventurile magice ce le captau fiecare zi din frumoasa lor viaţă.

Cireşul

           

Intr-una din zilele de vara, copiii au ieşit in gradina, aşteptând cu nerăbdare încă o aventura plina de veselie si de surprize cat mai plăcute. nu-si puteau imagina ce le va oferi acea zi de vara plina de căldura soarelui si de mângâierile calde ale vântului ce adia uşor, dar ştiau ca orice ar fi, va fi o zi minunata.

            Pomii care nu demult aveau înfloriţi si-i desfătaseră cu minunatele lor flori arătându-le cum acestea ştiau sa danseze, erau acum plini de mărgele roşii, extrem de atrăgătoare si frumos mirositoare. Minunându-se de ceea ce vedeau si ştiind ca fructele cireşului au un gust extraordinar, copiii nu ştiau ce sa mai facă pentru a ajunge la cireşele roşii si cărnoase. Dar acelea se găseau tocmai in vârful cireşului. Iar cel de-al doilea cireş, mult prea înalt pentru ei, chiar si decât casa, nu mai intra in discuţie.

            Aşadar, cei cinci pici s-au aşezat sub cireş privind cu încântare fructele rumene care parca, aşa in ciuda, le făceau cu ochiul, surâzând si ghicind ce vroiau de fapt cei mici.

-          Poate ca ar fi bine daca aţi lua o scara, iar cel mai mare dintre voi sa se urce pe ea pentru a ajunge la cele mai înalte crengi. – se auzi o voce.

-          Hei, de fapt cred ca nici aşa nu ar putea ajunge la noi. Ia uitaţi-va la ei ce mititei sunt. Nişte pitici haioşi care deja salivează privindu-ne! – se auzi o alta voce.

-          Cine vorbeşte? De ce sunteţi aşa de rai cu noi? Noi doar vrem sa mâncam nişte cireşe. De ce faceţi fructe daca nu vreţi sa ne daţi si noua. Sunteţi rai. – spuse un copil.

-          Da! Sunteţi foarte rele! De fapt cine vorbea? – întreba Luca.

-          Cred ca cireşele vorbeau. Si cireşul. – spuse Tudor.

-          Aha. Pai daca este aşa, atunci sunt chiar rele si egoiste.

-          Dar noi va dam voie sa ne mâncaţi. De fapt cum sa va dam voie sa ne mâncaţi. Ha! Ce credeaţi? Ca suntem kamikaze.

-          Ce zic? Ce vor sa ne spună? – întreba Mara.

-          Vor sa facă o gluma. Adică vor sa ne spună ca nu vom manca niciodată cireşe. Pentru ca nu ne vor da voie. Aşa ca vom visa la ele. Mai bine nu înţelegeam ce zic si le mâncam pur si simplu.

-          Mai bine mă duc sa iau o scara. – hotăra Tudor.

-          Da. Tu eşti mai mare. – spuse Luca.

-          Pai si credeţi ca daca veniţi cu scara ne puteţi prinde. Noi suntem mult mai vigilente si isteţe decât voi. Când va veţi apropia de noi, ne vom feri.

-          Hei! Nu sunteţi chiar aşa de isteţe. Tocmai ne-aţi divulgat planul vostru. – spuse Anisia amuzată.

Amuzat, cireşul cel bătrân ii privea pe copii si asculta atent discuţia pe care aceştia o purtau. Ii plăcea sa asculte cum acei copilaşi minunaţi, care prin nu ştiu ce miracol erau capabili sa înţeleagă ce vorbeau plantele si animalele, încercau sa botina fructul dorit. Aşa ca, tăcut si înţelept, privea cum cei cinci încercau sa-l convingă pe cireşul cel tânăr si pe fructele sale sa le dea voie sa se bucure de savoarea acestora. Ştia ca florile de cireş nu-si dăduseră seama ca atunci când vor fi fructe vor fi atât de dorite de aceia cărora le făcuseră cu ochiul si pentru care dansaseră toata primăvara. El ştia ce se întâmpla, doar ere cel mai bătrân din curtea aceea. Văzuse cum părinţii celor mici crescuseră si uitaseră magia copilăriei lor, când animalele le vorbeau, iar el, cireşul, le asculta poveştile si la rândul lui le povestea ce vedea si auzea acolo sus.

-          Of, cate lucruri minunate se întâmplaseră in acea curte. – îşi spuse zâmbind nostalgic cireşul cel înţelept.

Si acum acei pici simpatici descoperiseră si ei magia si semănau atât de mult cu părinţii lor.

-          Am adus scara! spuse Tudor. Uf ce grea este. Iar voi in loc sa mă ajutaţi staţi aici si va uitaţi la acel cireş încrezut care ne tot ameninţa.

-          Eu nu va ameninţ. Eu v-am sugerat sa luaţi scara. Cireşele sunt rele.

-          Hei! Noi suntem copii tai. Cum poţi spune aşa ceva despre noi?

-          Pai aşa este. Trebuia sa ştiţi ca pentru asta aţi fost create. Iar cum ei au grija de mine, mă uda, mă văruiesc in fiecare primăvara, aşa si eu trebuie sa le ofer fructele mele. Asta este viata noastră.

-          Hai sa punem scara Tudor. Hai sa te ajutam. Hopa sus.

Chinuindu-se cei cinci copii au reuşit sa urce scara si sa o fixeze bine. Apoi Tudor, care este cel mai mare, s-a urcat pe ea încetişor, încercând sa ajungă cireşele rumene din vârf. Chicotind vesele acestea se ascundeau printre frunzele cireşului, provocându-l si totodată enervându-l pe Tudor. Complet enervat, Tudor s-a dat jos de pe scara declarându-se învins. Anisia i-a luat imediat locul încercând sa culeagă cireşele. Când a văzut ca cireşele continua sa fuga de ea, Anisia a început sa fredoneze uşor un cântecel de leagăn pe care l-a învăţat de la mama ei. Uşor adormite, cireşele au început sa se ascundă de mânuta fetitei, considerând atingerea acesteia ca fiind un pătuţ moale in care ele se puteau odihni liniştite. Si astfel, Anisia, a reuşit sa umple castronul cu cireşe, pe care le-a spălat si le-a împărţit cu ceilalţi.

Fericiţi cei mici s-au aşezat pe iarba, la umbra cireşului cel mare, si au început sa mănânce cireşele gândindu-se cat de mult le-a luat sa le obţină. Noroc ca erau adormite si nu puteau vorbi. Căci in acel mod nu le mai puteau manca liniştiţi.

In tot acel timp, cireşul cel mare si bătrân ii urmarea tăcut, zâmbind îngândurat. Iar Bobita si Simba erau atenţi la tot ce li se întâmplase, gândindu-se ca poate va mai urma ceva deosebit. Dar....

Dintr-odată, deasupra lor au început sa cada frunze galbene, verzi, albe. Unele păreau a fi petale de flori, care, când atingeau pământul deveneau picaturi de apa. Fascinaţi, cei mici au început sa alerge după frunze, flori si tot ce le pica in mânute, devenind din ce in ce mai uimiţi când totul devenea apa. Au privit cerul. Nu părea a fi înnorat. Deci nu picau din cer. S-au uitat după cei mari gândindu-se ca poate ei aruncau cu ceva atât de minunat. Dar nu era nimeni in afara lor.

-          Cred ca nu va uitaţi unde trebuie. spuse Simba. Priviţi deasupra voastră. Ce vedeţi?

-          Cerul!? Răspunseră nesiguri copii.

-          Nu. Este cireşul cel bătrân. El este cel care va oferă toate aceste clipe de magie.

-          Dar de ce? Ce vrea sa ne spună? întreba Anisia.

-          Cred ca cel mai bine ar fi sa-l întrebam pe el. spuse Tudor.

-          Hei! De ce arunci cu toate aceste lucruri in noi?

-          Nu dau in voi. Dar m-am gândit ca-ar fi frumos sa primiţi ceva de la mine. Ceva frumos si magic. Voi nu credeţi ca este aşa?

-          Pai cam este. spuse Anisia. Dar de ce?

-          Pentru ca-mi sunteţi dragi. Si pentru ca am vrut sa va amintesc de mine si de cireşele mele. Ştiu ca nu sunt la fel de cărnoase ca cele ale prietenului meu, si nici la fel de mandre ca ele. Dar sunt extrem de gustoase. Iar eu vi le-as fi dat imediat, chiar daca sunt atât de înalt. Mi-as fi coborât crengile pentru ca voi sa ajungeţi la ele. Deci vreţi puţin din magia mea?

-          Da. Vrem.

Si-atunci cireşul si-a cobora uşor crengile si cei cinci copilaşi au mâncat cireşe pe saturate ascultând fascinaţi aventurile trăite nu foarte demult de părinţii lor. Si uite aşa s-a mai încheiat încă o aventura a acelor mici cavaleri si cavalere.

RANDUNELUL

           

Vara este cel mai frumos anotimp. Este plin de căldura, lumina, viata. Este anotimpul in care cei mici sunt foarte fericiţi si se bucura de fiecare aventura. Intr-o astfel de zi minunata, cei cinci au plecat in gradina încercând sa exploreze minunile naturii si sa afle ce alte lucruri mai pot afla de la plantele si animalele din jurul lor.

Aşa ca au ieşit afara, fericiţi si încântaţi de razele soarelui si de adierea uşoara a vântului. Dar exact când s-au apropiat de poarta, au auzit un zgomot ciudat, ca si cum o pasare ar fi prinsa undeva si ar dori sa scape. Au început sa se uite in jur, căutând locul in care micuţa pasare s-ar fi putut prinde. Când colo, ce sa vezi! Motănelul alerga in toate direcţiile cu un pui de rândunica in gura, puţin speriat de prezenta celor mici si dornic sa se ascundă de aceştia.

-          Stai! tipa Anisia speriata. Opreşte-te!

Văzând ca pisoiul nu are de gând sa renunţe la puiul de rândunica, cei mici îl încolţiră lângă gard si-i luară puiul din gura. După ce fiecare copil i-a tras cate o palma, motănelul speriat a urcat in podul casei, hotărând sa rămână mai mult timp acolo. Poate chiar toată ziua.

-          Mai ce copii rai. gândi motănelul. Mi-au furat hrana. Ce-or fi avut cu mine?! Ştiu cat de gustoasa este carnea de rândunica, dar nu mă aşteptam sa ne certam chiar aşa pe ea. Sa mă uit sa vad ce fac cu el. Nu, mai bine stau aici cuminte si-i las sa uiet de acest incident.

Si-aşa s-a aşezat confortabil pe o bucata de lemn, aşteptând ca cei mici sa uite ce s-a întâmplat sau sa-l ierte.

Intre timp, Anisia a luat cu grija puiul de rândunica si a încercat sa vadă daca acesta era grav rănit. După cum se aşteptau, avea o aripa rupta, deci va fi foarte greu pentru el sa zboare. Dar poate ca dac-l vor îngriji cum trebuie îşi va reveni si se va simţi mult mai bine.

-          Mă doare foarte tare! Se auzi puiul de rândunica. Mama va fi foarte supărata pe mine. Mă va certa si mă va părăsi. Voi rămâne singur aici. Vai de mine! Mai bine mă manca motanul.

-          Nu se va întâmpla nimic din ce spui tu. Nici o mama nu-si părăseşte copilul si nu-l accepta, mai ales daca acesta este rănit.

-          La voi poate este aşa, dar noi nu acceptam pasări rănite sau bolnave. Pentru ca drumul pe care-l avem de făcut este mult prea lung si trebuie sa fim in putere. Nu putem avea grija de animale rănite. Nu ştiu daca întelegeti.

-          Noi nu credem aşa ceva! Dar uite cum vom face: te urcam sus pe bara unde stau de obicei rândunelele si te lăsam acolo, pentru ca mama ta sa te ajute atunci când vine. Sunt sigura ca si părinţii si fraţii tai vor fi fericiţi sa te vadă.

-          Nu, mai bine mă lăsaţi aici sa mă mănânce pisoiul.

-          Ai încredere in noi. Totul va fi bine!

Si uite aşa, cei mici s-au urcat pe scara si l-au pus pe rândunel pe bara de metal pentru a-si aştepta părinţii. Si ei erau la fel de nerăbdători sa vadă cum vor reacţiona rândunicile când îl vor vedea pe cel mic. Se temeau ca nu cumva rândunelul sa aibă dreptate, dar pe de alta parte erau încrezători in ceea ce-i spuseseră rândunelului.

Când au venit rândunelele, spre mirarea celor mici, au început sa-l atace pe bietul rândunel pana ce l-au dat jos de pe bara. Noroc ca cei mici erau foarte atenţi la ceea ce se întâmpla si l-au prins imediat. Dezamăgiţi, cei mici au început sa se certe cu rândunelele si sa le gonească de lângă ei. Când acestea au plecat, l-au pus pe puiul de rândunica intr-o colivie in care nu demult stătuseră nişte papagali care in urma unor mici altercaţii cu motănelul s-au hotărât sa-si ia zborul. Anisia si Tudor au hotărât ca trebuie sa-i bandajeze aripa pentru vreo câteva zile si sa-l supravegheze permanent, sa-i caute gaze si alte mici insecte, sa-l înveţe sa zboare. Ce mai, ei au devenit cei cinci părinţi ai puiului de rândunica. Fiecare copil avea cate o sarcina de lucru: Anisia si Tudor se ocupau cu obţinerea hranei si cu orele de zbor, Rareş, Luca si Mara se ocupau cu paza si protecţia puiului, si mai ales cu distrarea acestuia.

Era absolut minunat sa-i urmăreşti pe cei mici cum aveau grija de un pui de rândunica. Sa-i fi văzut ce simpatici erau si cum aveau grija de o fiinţa aşa de firava si gingaşa. Mai ales ca pisicile si rândunelele ii tot dădeau târcoale.

-          De ce va chinuiţi cu acest pui de rândunica? Mai bine ne-aţi lăsa sa-l mâncam. Si-aşa nu va supravieţui. Ei au nevoie de părinţii lor si nu de nişte copilaşi care se joaca de-a părinţii unei pasări muribunde. le spuse Pia copiilor

-          Nu este o pasare muribunda. Este o pasare ce va învăţa sa zboare din nou si va zbura. Si va ajunge acolo unde trebuie si va avea o familie si când se va întoarce la noi cu familia lui le va povesti acestora cum pe el l-au salvat nişte copilaşi minunaţi si cum l-au învăţat sa zboare si sa lupte pentru viata lui. spuse Anisia.

-          Mai bine aţi pleca de aici daca nu vreţi bătaie. Spuse Mara

-          Bine. Dar tot al nostru va fi.

-          Poate. Dar nu azi. spuse Rareş

Când rândunelele au început sa-l atace disperate pe pui, Tudor si Anisia erau mereu in gardă pentru a-l apăra. Nu puteau permite ca tocmai rudele lui sa-l rănească si mai mult.

-          De ce sunteţi aşa de rele cu el? Ce v-a făcut? Nu vedeţi ca noi ne ocupam de el. Daţi-i o şansa. spuse Anisia.

-          Dar nu va face fata unui drum atât de lung. Si daca rămâne aici va muri. El nu este o pasare pe care s-o puteţi tine in colivie si pe care sa puneţi mereu mana. Noi aşa am fost create. Eu ştiu ca voi vreţi sa faceţi un bine, dar nu cred ca veţi reuşi. Noi suntem pasări sălbatice. Iar daca ne atingeţi, nu este bine. Nu suntem ca papagalii sau ca porumbeii.

-          Nu înţeleg ce vreţi sa spuneţi. Dar noi nu-l vom părăsi. Asta este sigur. Îl vom ajuta sa se facă bine si îl vom învăţa sa zboare. Iar daca nu se va întrema pana când trebuie sa plecaţi, vom avea grija de el si iarna. Ii vom căuta mâncare si îl vom hrăni. Eu cred ca el va reuşi sa se facă bine. Dar trebuie sa-l lăsaţi in pace. Nu îl mai deranjaţi. Va rugam frumos.

-          Bine. O sa încercam sa va lăsam in pace. Poate ca veţi reuşi ceea ce v-aţi propus. Mai ales daca credeţi atât de mult. Nu se ştie niciodată.

-          Mulţumim.

Si-aşa au început zilele de pregătire tehnica a puiului de rândunica. Anisia si Tudor se aşezau fata in fata la o distanta destul de mare si începeau sa-l înveţe pe puiul de rândunica sa zboare.

-          Trebuie sa întinzi aripile si sa te laşi purtat de aer. Ai înţeles?!

-          Îmi este puţin cam frica. Spuse puiul de rândunica agăţându-se cu gheruţele de degetul Anisiei.

-          Nu trebuie sa-ti fie frica. Eşti pasare. Deci trebuie sa zbori. Aşa ca da-mi drumul la deget si zboară.

-          Nu cred ca voi reuşi. Hai sa mai aşteptam puţin.

-          Nu. Daca vrei sa pleci odată cu familia ta trebuie sa recuperezi toate zilele in care ai fost bolnav si sa zbori.

-          Bine. Hai sa mai încercam o data.

Anisia a ridicat braţul cat de sus a putut si a strigat puternic: Zbori! ... Dar nici un efect. Parca si mai speriat decât înainte se agăţase cu toata forţa sa de degetul Anisiei.

-          Bine! Spuse Anisia. Mai încercam încă o data. Sa ştii ca nu am sa te las pana ce nu vom reuşi sa te dau jos de pe degetul meu. Dar trebuie sa ai încredere in mine. Ai inteles?

-          Hai sa mai încercam o data. Dar sa nu-ti fie teama. Nu te vei lovi. Iar Tudor este acolo pentru a te prinde si pentru a te apăra de pisoi sunt cei mici. Deci, hai sa începem. Unu, doi, trei si .... zboară!!!

-          Ce bine este. Uitaţi-va la mine cum zbor purtat de vânt. Îmi întind aripile si ..... Uau....cred ca am sa cad.

Imediat Tudor l-a prins.

-          Acum eşti in siguranţa. Dar sa nu mai faci astfel de acte. Trebuie sa fi atent la ceea ce faci. Ne-am înţeles. Nu este de glumit cu aşa ceva. Abia ti-ai revenit. ii spuse Tudor răstit.

-          Bine. Va mulţumesc pentru tot. Este extraordinar ceea ce faceţi pentru mine. Si chiar daca nu voi reuşi sa zbor, sunt mândru ca am aşa buni prieteni. Încă o data, va mulţumesc.

-          Hai sa mai încercam o data. Am sa te trimit Anisiei. Trebuie sa fi mai atent. Da?!

-          Aşa voi face.

Si uite aşa, in fiecare zi cei mici îl ajutau pe rândunel sa înveţe sa zboare. Îi căutau gaze, musculiţe, lăcuste si îl hrăneau. Ii povesteau din aventurile pe care ei le avuseseră pana atunci. Ii cântau. Si pana la urma, cu multa dragoste si încredere, au reuşit sa-l salveze si sa-l înveţe sa zboare. Celelalte rândunici, pisoii si câinii erau încântaţi de ceea ce văzuseră. Nişte copilaşi care au ajutat o pasare sălbatica sa trăiască si sa lupte pentru viata lui. Iar când a venit momentul sa plece, puiul de rândunica li s-a alăturat celorlalte rândunele si a zburat spre tarile calde. Iar cei mici, mândri de ceea ce au acut au înţeles ca tot ce li s-a întâmplat a fost pentru ca ei sa înveţe sa iubească natura si tot ceea ce tine de ea. Pentru ca totul era perfect pentru ei.

-          Ei Bobita si Simba, ce spuneţi de ceea ce am făcut noi vara asta? ii întreba Anisia pe cei doi prieteni.

-          A fost extraordinar ce aţi făcut. Sunteţi nişte copii tare buni.

-          Pai da, suntem cavaleri. spuse Luca.

-          Ba nu, suntem prinţese. spuse Mara

-          Cred ca suntem si prinţese si cavaleri. Si este foarte bine sa fim aşa si ca ne purtam ca atare.

-          Da. Acum hai sa facem o plimbare toţi şapte.

-          Bine.

PEŞTIŞORII DIN PISCINĂ

-          Hei, Tudor, trezeşte-te! Hai să mergem în piscină. Este foarte frumos afară. Nu mai lenevi atât!

-          Ce vrei măi Anisia? De ce nu mă laşi să mai dorm un pic.

-          Păi este foarte cad afară şi vreau să mergem la piscină să facem baie. Apa este numai bună pentru scăldat. Aşa ca, haide odată. Rareş este deja acolo. La fel şi Luca şi Mara. Tu eşti cel mai leneş.

-          Bine. Vin. Răspunse Tudor plictisit. Şi aveam şi un vis super tare. Se făcea că eram un super erou, la fel ca Batman şi Superman, şi zburam, şi încercam, să salvez lumea. Iar când ai venit tu, tocmai o salvam pe mamaie de un şarpe gigant.

-          Şi tu numeşti asta un vis frumos. De ce era mamaie urmărită de un şarpe “gigant”, poţi să-mi spui şi mie?!

-          Păi aşa era visul meu. Dar eu eram un super erou cu puteri extraordinare, ai înţeles.

-          Bine, hai măi super eroule la baie. Că ne prinde noaptea până te dumireşti tu ce ai de făcut.

-          Anisia, Tudor, veniţi repede. S-a întâmplat ceva ciudat cu piscina noastră!

-          S-a spart?

-          Nu, dar are nişte peşti mari în ea. Şi n-o să putem înota deloc.

-          Hai să mergem să vedem!

-          Bună dimineaţa leneşilor, când aveţi de gând să mâncaţi?

-          Acum nu avem timp mamaie. Cineva ne-a invadat piscina. Trebuie să vedem ce s-a întâmplat.

-          Bine. răspunse bunica zâmbind.

-          Bună dimineaţa copii! Unde vă grăbiţi aşa? îi întrebă Simba curioasă.

-          Mergem la piscină să vedem cum de au ajuns acei peşti în ea.

-          Păi merg şi eu cu voi. Poate voi putea să vă ajut. Eu ştiu să vorbesc peşteasca.

-          Ce ştii tu? întrebă Anisia amuzată.

-          Limba aia a peştilor.

-          Şi mă rog de unde ai învăţat tu limba peştilor? întrebă Tudor ironic.

-          De la televizor. răspunse Simba zâmbind.

-          Care televizor? De fapt nu mai contează. Hai să mergem odată la piscină. spuse Anisia autoritară.

Şi au pornit toţi şase înspre piscina care se afla în spatele grădinii de legume, ascunsă de ochii lumii special aşezată acolo pentru cei mici. Când au ajuns acolo au observat că piscina era plină cu peşti de toate mărimile şi culorile, care de care mai simpatic şi mai fericit, lăfăindu-se în apa celor mici. Erau 3 caraşi, 1 caras aurii, 5 crapi şi vreo 3 reginiţe foarte colorate.

-          Hei, cine sunteţi voi şi ce căutaţi în piscina noastră.

-          Păi nici noi nu prea ştim cum am ajuns în piscina voastră. Ştim că înotam frumos într-un râu când dintr-odată, pentru că-mi era foame, am apucat o râmă mare şi cărnoasă, iar mai apoi m-am trezit aruncat pe mal. A, şi mai este ceva ce-mi amintesc, este vorba de ceva ascuţit care mi s-a înfipt în gură.

-          Am înţeles. Casa voastră este în râul din faţa casei, iar ce vi s-a întâmplat de fapt este că aţi fost pescuiţi. V-a pescuit cineva dintre cei mari, şi mai apoi, v-a adus în piscină, la apă. concluzionă Anisia calmă.

-          Cert este că noi nu mai putem face baie. spuse Tudor întristat. Mai bine dormeam şi vedeam ce puteri mă ajutau să o salvez pe mamaie din ghearele acelui şarpe gigant.

-          Uau ce vis super ai avut, Tudor. zise Rareş încântat.

-          Da, numai că şerpii nu au gheare. Spuse Anisia zâmbind.

-          Al meu era un monstru care avea şi gheare, ai înţeles. Şi cred că data viitoare am să mă gândesc că v-a mânca pe altcineva.

-          Bine. Hai mai bine să vedem ce putem face pentru aceste biete făpturi care au ajuns în curtea noastră.

-          Păi putem să le mâncăm. Spuse Luca.

-          Nuuuu! Cum să le mâncăm. Dar ce suntem noi, canibali?!

-          Hai mai bine să-i întrebăm pe ei ce putem face pentru a-i ajuta.

-          Păi puteţi să ne duceţi înapoi în râu. Ne place aici la voi, dar nu se compară cu casa noastră. Acolo avem multă apă şi familiile noastre sunt acolo. Probabil că se întreabă ce se întâmplă cu noi, unde suntem. Eu am copii care depind de mine. Trebuie neapărat să ajung acasă la copii mei.

-          Iar eu am o mămică foarte grijulie, care dacă nu mă găseşte acasă se va speria foarte tare. Mai ales că aseară m-a rugat să nu plec nicăieri. Iar eu am fost tare neascultătoare şi am plecat fără să-i spun măcar unde mă duc. Vreţi să ne ajutaţi, vă rugăm frumos.

-          Hei, tu, peştişorul auriu, tu nu poţi să le îndeplineşti dorinţe? întrebă Rareş curios.

-          Nu am cum. Eu nu am nici o putere magică. Eu nici nu ştiu ce caut aici. Vă rugăm, ne puteţi ajuta să plecăm de aici.

-          Trebuie să găsiţi o soluţie prin care să ne duceţi înapoi la casa noastră.

-          Da, vă putem pune în găletuşele noastre de plastic şi vă putem căra acolo, dar trebuie să mergem însoţiţi de un adult, deoarece nu putem trece strada singuri şi nici nu putem merge la râu singuri. Nu avem voie. Ştiţi asta, nu? îi întrebă Mara.

-          Atunci eu zic să vorbim cu tataie, sa-i spunem că vrem să mergem la râu cu găletuşele cu apă şi să ne jucăm acolo.

-          Asta este o idee extraordinară! Hai să ne luăm fiecare găletuşa în care să punem peştişorii şi să mergem cu ele la râu. Hai să ne apucăm de treabă.

           

Şi uite aşa, cei mici au început să ia câte un peştişor din piscină şi să-l păună în găletuşa de nisip, asta după ce s-au asigurat că bunicul îi va duce la râu. Astfel au umplut cele 5 găletuşe şi au purces la drum. Bunicul îi privea cu coada ochiului neînţelegând ce vroiau să facă, deoarece ei niciodată nu au mers cu găletuşele la râu. Şi ce era şi mai uimitor era faptul că toţi cărau găleţile ca şi cum aveau o foarte mare greutate în ele, în special cei mici.

-          Ce aveţi aşa de greu în găleţi de vă mişcaţi de parcă aţi avea numai piedici la tot pasul?

-          Nimic, dar am conceput un joc înainte de a pleca de acasă, şi trebuie să ne prefacem că avem găletuşele pline. De-aia mergem aşa. spuseră Anisia şi Tudor în acelaşi timp.

                       

            Şi şi-au continuat liniştiţi drumul, cărând acele mici suflete pe care vroiau să le salveze. Dar, dintr-odată, peştişorii au început să se agite îngreunând astfel treaba micuţilor, în special pe cea a lui Mara şi Luca. Văzând că se îngroaşă gluma celor mici, bunicul s-a oferit să-i ajute, dar aceştia au ripostat înverşunat, lăsându-i doar pe Anisia şi pe Tudor să facă acest lucru. Şi astfel, ultimii paşi au fost cei mai greu de realizat.

-          De ce vă agitaţi aşa? a întrebat în şoaptă Anisia.

-          Păi ne-am plictisit aici, şi nici nu este prea multă lumină. Şi nici nu ştim ce vreţi să faceţi cu noi. Unde vreţi să ne duceţi?

-          La casa voastră, aşa cum v-am promis.Dar dacă continuaţi să vă agitaţi aşa de tare va fi foarte greu şi vom fi prinşi înainte de a duce planul la bun sfârşit.

-          Bine. Ne vom cuminţi. Vă mulţumim foarte mult pentru ceea ce faceţi pentru noi.

            Într-un final au ajuns la râu. Luca şi Mara trebuiau să-l facă pe tataie să caute pietre magice pentru a le pune în găletuşele lor, astfel ca cei mari să poată arunca liniştiţi peştii în apă. Şi în timp ce bunicul şi cei doi năzdrăvani căutau liniştiţi pietricele colorate, Anisia, Tudor şi Rareş au aruncat uşurel peştişorii în apă. Şi pentru ca bunicul să nu mai pună întrebări au început şi ei să adune pietricele şi să le pună în găletuşă.

            Bunicul s-a hotărât să nu-i mai întrebe nimic pe cei mici, şi au mers foarte tăcuţi pe drumul spre casă, deşi fiecare se confrunta cu propriile gânduri şi idei. Anisia se gândea cât de fericiţi erau peştişorii, Tudor se gândea la fapta bună pe care o făcuseră şi-şi promitea să nu pescuiască când va fi mare, Rareş se  simţea un super erou, Luca se gândea la cât de foame ăi era, iar Mara se simţea prinţesa peştilor. Singurul personaj care regreta ce făcuseră era Simba, care-şi şi imaginase peştii pe grătar, şi deja le simţea savoarea. Bunicul continua să se întrebe ce se întâmplase, sigur fiind că cei mici îi ascunseseră ceva.

            Când au ajuns acasă, toţi cei mari erau agitaţi din cauza dispariţiei peştilor din piscină, dar şi a picilor. Când i-au văzut pe cei mici, conduşi de bunicul lor, şi intrând triumfători în curte, au realizat cine era responsabil de dispariţia peştilor. Dar nu înţelegeau cum de-l făcuseră pe bunicul lor să ia parte la o aşa năzdrăvănie.

-          Ce s-a întâmplat? întrebă Bunicul curios.

-          Vrei să spui că nu ştii?! Îi răspunse bunica.

-          Nu ştiu de ce sunteţi aşa de agitaţi toţi, dar cred că totul se poate rezolva.

-          Păi ştiţi că noi am fost la pescuit aseară, şi am avut o pradă destul de bunicică pe care am pus-o în piscină. Numai că prada noastră a dispărut. Ştiţi cumva unde este?

-          Nu. Eu nu am văzut nici un peşte. răspunse bunicul, şi, dintr-odată, ca şi cum ar fi fost străfulgerat de un gând puternic îşi dădu seama de isprava celor mici. De fapt, reluă el, cred că ştiu ce s-a întâmplat cu peştii voştri, au plecat acasă.

-          Cum să plece, doar sunt peşti. Ei nu picioare!

-          Nu, dar au fost ajutaţi de nişte năzdrăvani cu găletuşele lor de nisip. şi se uită, făcându-le cu ochiul, spre cei mici care nu mai schiţau nici un gest de teama că vor fi certaţi foarte tare.

-          Voi aţi furat peştii noştri? îi întrebară pe cei mici.

-          Da! răspunseră toţi cinci într-un glas.

-          De ce?

-          Pentru că ne ocupau piscina şi pentru că aveau nevoie să se întoarcă la casa lor. Aşa că i-am condus la casa lor. Nu aveau ce căuta în piscina noastră.

            Contrariaţi, adulţii i-au privit totuşi cu mândrie pe cei mici şi au început să râdă zgomotos.

-          Dar voi ştiţi cât ne-a luat nouă să-i prindem?!

-          Poate că mai mult decât ne-a luat nouă să-i eliberăm. Dar asta este. Fapta este deja consumată. Nu-i aşa?! spuse Tudor.

-          Ba da. Mai găsim şi alţi peşti.

-          Da. Pe care noi o să-i eliberăm iarăşi. Spuseră cei mici în şoaptă.